„Am avut o fetiţă, acum avem un înger“

În urmă cu ceva timp, părintele Dănuţ Damaschin, preot misionar de caritate la Maternitatea Cuza Vodă din Iaşi, îmi punea în mână câteva foiţe, rupte dintr-un jurnal. Jurnalul unei mame. I le dăduse, ca unui duhovnic, o tânără, Iulia Fotea, care trecuse printr-o grea încercare dată de Dumnezeu ca să-i încerce credinţa. Aşa a crezut atunci, aşa consideră şi acum, după trei ani… Atunci, Iulia Fotea era fericită că Dumnezeu îi mai dăruise un copil, un frăţior sau o surioară pentru micuţul Casian de trei ani.

Citiţi în continuare drama unei mame, povestită de ea însăşi, care a avut de ales între a păstra sarcina, cu riscul de a aduce pe lume „o legumă“, şi a recurge la avort, în ciuda convingerilor sale de mamă creştină.

Atunci când dă naştere unui copil, pentru o mamă acesta este cel mai fericit moment din viaţă. Când îşi vede copilul care a crescut nouă luni în interiorul ei – o nouă viaţă adusă pe lume, printr-o minune. Deoarece întreg procesul apariţiei şi evoluţiei oricărei fiinţe este o minune. O mamă care şi-a dorit din toată inima copilul simte acea micuţă fiinţă din pântecele ei ca pe darul cel mai de preţ oferit de Dumnezeu.

Ne-am dorit dintotdeauna copii. Nu unul, doi, limita „impusă“ de societatea de azi. Mereu am spus că vom sparge standardele şi vom avea peste trei copii. O familie numeroasă, unde să se audă doar râsete de copii, fericire, iubire, aniversări, pozne… Acolo unde copiii mai ştiu şi de „nu se poate“ învaţă altfel să respecte munca părinţilor şi să se ajute unii pe alţii. Apoi, şi credinţa e de mare ajutor. Noi am crescut cu bunicii, care de mici ne-au învăţat frica de Dumnezeu, ruşinea, respectul.

Toţi ne spuneau că am pornit în viaţă prea devreme, dar noi am considerat că le puteam face pe toate. Să avem şi familia noastră, să facem şi facultate şi să ne întreţinem singuri. Bineînţeles că ne doream şi un copil. Casian a intrat repede în viaţa noastră, la doar unsprezece luni după căsătorie. Un băieţel iubit de toţi, cu chip de fetiţă, ten alb, blond, păr ondulat şi nişte fălcuţe pe care-ţi venea să le mănânci. O comoară mai ales pentru bunicile cărora li se părea că totul se petrece prea repede.

Se apropiau deja trei ani de la naşterea lui Casian. Îmi doream nespus un alt copil, ca să nu fie o diferenţă prea mare între frăţiori. Ecaterina, fetiţa de a cărei existenţă am aflat la o lună după Paşti, trebuia să fie surioara cea mică.

Aveam pentru a doua oară o fiinţă mică acolo, în interiorul meu. Casian a aflat imediat că mami avea o cocuţă în burtică. Când doarme mami, se odihneşte şi cocuţa, la fel când mămâncă mami, papă şi ea, ca să crească mare, să vină pe lume şi să aibă Casi grijă de ea. Aşa a început să se creeze o legătură între cei doi fraţi încă înainte de naştere. Fratele mai mare vorbea cu ea, îi cânta, îmi punea fel de fel de întrebări: dacă e întuneric acolo…, apoi, când a început să mişte, foarte devreme, pe la şaisprezece săptămâni, cea mică reacţiona la orice atingere sau de fiecare dată când auzea glasul frăţiorului. Pe 22 septembrie aveam să aflăm sigur dacă va fi o surioară sau un frăţior.

„Un copil cu handicap e o povară…“/„Lasă-mă să vin pe lume!“

Era, într-adevăr, fetiţă, dar, deodată, peste fericirea noastră se aşternuseră nori grei: surioara lui Casian avea o anomalie rar întâlnită…, nici nu se punea problema ca să fie adusă pe lume. Ar fi fost o condamnare la suferinţă pentru întreaga familie. Suferinţă pentru părinţi, dar mai ales pentru frăţiorul care nu va avea niciodată o parteneră de joacă. Astfel au început zile de coşmar… Trebuia să mă las convinsă să fac ceea ce mi-am promis să nu fac niciodată: un avort. Avea 23 de săptămâni. Aveam dreptul la un avort terapeutic, dar trebuia să mă hotărăsc repede. Simţeam că numai dacă mă vor lega îmi vor putea scoate copilul. Era împotriva principiilor mele, a credinţei. În prima zi, ţin minte că am stat întinşi pe pat cu ochii înfipţi în tavan. Eram amândoi distruşi. Mii de gânduri ne invadau. De ce noi? Cu ce am greşit? Radiaţii? Pedeapsă strămoşească? Medicamente? Nu luasem totuşi nici un medicament interzis. Ne pedepseşte Dumnezeu? E o încercare, o mare cumpănă? Ne încearcă Dumnezeu credinţa? Sfântă Fecioară, ştii cât de mult ne dorim copii, de ce tocmai noi..? Fetiţa noastră se va naşte cu un handicap… „Va fi ca o legumă! Se poate să nu ştie niciodată că eşti mama ei. Sunteţi tineri, nu vă condamnaţi! Veţi mai face şi alţi copii“, răsunau în urechile mele vocile medicilor. Nu ştiam ce să facem, să spunem cuiva sau nu?! Dacă voi ajunge la avort, mai bine să se ştie că am pierdut sarcina pur şi simplu, gândeam. Apoi, am început să spunem părinţilor, duhovnicului, naşilor, unor prieteni… Cei mai mulţi, pentru că ne iubeau, ne-au spus că un copil cu handicap e o povară… Însă cu cât eram sfătuită să fac crima, cu atât mai mult simţeam că Maica Domnului nu ne va părăsi. De ce să mă las în mâinile oamenilor, când mă pot lăsa în ale Domnului?! Şi faptul că am aflat acum era tot din Pronia Lui. Puteam afla mai târziu şi nu mai aveam şansa să mai fac nimic. Te împinge Dumnezeu totuşi către crimă?? De ce am aflat acum?? Vom vedea mai târziu.

Treceam printr-un real calvar. Încercam să mă obişnuiesc cu cele două idei: cum ar fi dacă aş face avort şi cum dacă aş da naştere copilului. În acest timp, fetiţa era foarte agitată. Parcă-mi transmitea: „Eu mişc aici, voi mişca şi afară, nu-i crede, lasă-mă să vin pe lume!“.
Analiza genetică a ieşit bine, dar ecograful spunea altceva. Soţul meu căuta pe internet, a vorbit cu un părinte al cărui copil avea aceeaşi problemă – acum avea un an an şi începuse să meargă. Deci, se poate, nu e chiar cum spun medicii. Dar boala poate evolua diferit…, numai Dumnezeu ştie.
Împreună am hotărât să mergem înainte, cum va vrea Dumnezeu. Ne-am lăsat în mâinile Lui. Medicii au acceptat hotărârea noastră, ne înţelegeau. Aşa am început să mă aştept la ceea ce e mai rău, dar am încercat să fiu şi optimistă, să nu disper, căci imi ziceam: „Nu e destul că e ea bolnăvioară, să-i mai fac şi eu rău..?“. Speram, bineînţeles, într-o minune, să se fi înşelat medicul, deşi eram conştientă că e un specialist foarte bun…

Mă aşteptam ca oricând să se întâmple ceva… Visele au încetat. Orice mamă se visează de mână cu copilul ei, îşi face poate chiar planuri de viitor; eu însă mă rugam s-o nasc şi s-o botez, să fie încreştinată.

În ultima lună m-a ajutat foarte mult. Era o zburdalnică, mişca foarte mult, chiar două ore încontinuu. După naştere, normală, am mers la terapie intensivă. Era o flămângioasă. Mi s-a rupt inima când mi-au spus dimineaţa că n-o pot hrăni. Era sub observaţie. Am plecat acasă, deoarece era prea mică acum pentru operaţie. Am stat acasă două luni, timp în care a luat aproape normal în greutate. A crescut bine, râdea, gângurea, se juca cu mânuţele. La două luni a avut trei operaţii. Era o luptătoare. Îşi revenea repede după fiecare operaţie parcă anume pentru a ne încuraja. Îmi zâmbea cu ochii ei mari, negri, expresivi… O mânuţă de om înconjurată de aparate. Îi ţineam mânuţa, i-o sărutam, credeam din tot sufletul că va fi bine. Între timp, a făcut şi o pneumonie, enterocolită mai mereu, perfuzii, lipsa poftei de mâncare. A crescut în lungime normal, dar în greutate mai puţin.

Eram în mâinile Domnului.

La patru luni, altă complicaţie, altă intervenţie. Am ajuns la Bucureşti. Aici au fost apreciate eforturile medicilor de la Iaşi, dar mai mult de atât nu se putea face. Ne-am întors acasă, însă o altă complicaţie a pus capăt, de această dată, suferinţei. Pe 1 august, Sfânta Fecioară, la începutul postului, l-a luat la ea pe îngeraşul nostru.

Ne-a amintit că trebuie să ne preocupăm mai mult de suflet

Nu mă consideram o persoană puternică, dar acest copil ne-a demonstrat tuturor că, dacă vrei, ai putere, ţi-o dă Dumnezeu.

Am avut de ales dacă să o aduc pe lume sau nu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a dat gândul cel bun să ducem până la capăt această încercare. Am rămas cu sufletul liniştit că am făcut tot ce s-a putut pentru ea, iar mai bine decât acolo, unde e acum, nu e nicăieri. Dacă n-o lăsam să vină pe lume, mă chinuiam o viaţă cu gândul cum ar fi fost. Acum însă avem un înger la Dumnezeu. Îi mulţumim că ne-a dat şansa să o cunoaştem. Ne-a amintit de Dumnezeu, să ţinem candela aprinsă, să bem regulat Agheazmă, să luăm anafură, să ne amintim de cei care nu mai sunt printre noi, să ne preocupăm mai mult de suflet. Oricând putem să nu mai fim. Să ne gândim că fiecare om are o misiune pe pământ. Acest copil a trăit doar şase luni şi a făcut atâta misiune, cât nu face poate un om care atinge senectutea. Ne-a luminat viaţa ca steaua în noaptea sfântă a Naşterii Domnului.
Am avut o fetiţă, iar acum avem un înger, un mijlocitor la tronul lui Dumnezeu. Acest lucru este un dar, nu?! Orice suferinţă este răsplătită până la urmă. Nu pot să spun că nu mi-e dor de ea, că nu mi-aş dori s-o mai ţin în braţe măcar o dată, să-i sorb cu privirea ochişorii, să-i sărut mânuţele, dar ştiu că ea e bine acolo, şi asta e cel mai important.

Dacă ştii cum să iei lucrurile în viaţă şi să distingi ce e bine şi ce e rău, să vezi partea bună a lucrurilor, poţi merge mai departe.

Viaţa familiei mele nu se sfârşeşte aici. Noi tot patru suntem, dar cea mai fericită e ea, că şi-a atins scopul pe care-l avem cu toţii: mântuirea, viaţa veşnică. Acum, noi ar trebui să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ajungem şi noi în acelaşi loc, să fim cu ea. Viaţa merge înainte, numai Dumnezeu ştie ce ne rezervă mai departe. Acum însă nu ne mai este frică. Trebuie să alegem calea cea mai curată, să nu-L supărăm pe Dumnezeu în nici un fel.

Sursa: ziarullumina.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *