Asceza în familia ortodoxă azi

Sfântul Iustin Popovici obişnuia să sublinieze mereu că poziţia creştinului faţă de monahism dezvăluie cât de ortodoxă este gândirea sa: „Caracterul Ortodoxiei este ascetic”, spune Părintele în cartea sa Omul şi Dumnezeu-Omul. „Caracterul acesta se cristalizează ca mod de vieţuire în mănăstiri şi sihăstrii, iar în continuare, foarte natural, el se transmite binecuvântatelor celule ale enoriei şi familiei, care sunt datoare să vieţuiască cât mai ascetic cu putinţă”.

Iată, aşadar, cele două povârnişuri ale vieţii Bisericii: viaţa monastică şi viaţa familială. Amândouă se desfăşoară într-o obşte, într-o comunitate – eşti adică de acord să înaintezi spre un ţel final împreună cu cineva anume, cu care îţi împarţi întreaga existenţă. Amândouă obştile se întâlnesc şi se desăvârşesc prin integrarea lor fiinţială deplină, liturgică şi sacramentală, în Trupul cel Unul şi Tainic al lui Hristos – Biserica.

Dimensiunea fundamentală a spiritualităţii ortodoxe a fost dintotdeauna asceza. Cunoaşterea sinelui, precum şi a voii dumnezeieşti în relaţia tainică, personală cu Dumnezeu a creştinului nevoitor, dar şi împărtăşirea cu harul cel sfinţitor au drept condiţie de căpătâi curăţirea inimii de patimi, curăţirea minţii de gânduri viclene şi adunarea ei în inimă. Monahii, prin rânduiala zilnică de nevoinţă personală şi rugăciune comună, sunt într-o permanentă stare de postire, de priveghere şi de slăvire a lui Dumnezeu; de aceea, monahismul se mai numeşte şi chip îngeresc de viaţă. Posturile rânduite de Biserică sunt, însă, invitaţii mai ales pentru familia ortodoxă la un alt mod de viaţă: la experierea unei vieţi raportată întru totul la celălalt şi la Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama, strălucit reprezentant şi apărător al chipului aghiorit de viaţă, sublinia faptul că dreapta credinţă precum şi rătăcirea se răsfrâng asupra felului în care se nevoieşte îndeobşte tot omul, şi îndeosebi monahul. O metodă greşită de nevoinţă va duce omul la o abatere dogmatică, iar rătăcirile teologice se văd în modul de viaţă. De aceea, părinţii aghioriţi din toate veacurile, dar mai ales sfinţi teologi precum Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul ori Paisie Velicicovski, susţin că prin nevoinţa creştină (adică prin postire, priveghere şi rugăciune), trăită înlăuntrul vieţii bisericeşti, omul se tămăduieşte de rănile pricinuite de căderea lui Adam, dobândind din nou starea paradisiacă de trăire a unirii tainice cu Făcătorul său.

Din cele spuse până acum, reiese limpede că asceza este o necesitate pentru om, iar cel ce crede că poate avea experienţa unei relaţii autentice cu Dumnezeu fără nevoinţă trupească şi sufletească se amăgeşte. Observăm, însă, o tendinţă tot mai mare de mărginire, de diminuare a rolului nevoinţei în viaţa duhovnicească a familiei ortodoxe contemporane – creştinii de astăzi apelează la trucuri sau şmecherii fie teologice, fie gastronomice, pentru a limita sau chiar a se „elibera” de obligativitatea ascezei. Încercările acestea, aparent îndreptăţite la prima vedere, nu fac decât să îndulcească gustul amar rezultat din asceză. Această amărăciune, mai ales fizică, este rezultatul căderii şi suferinţei ontologice în care zace de veacuri firea omenească; este de asemenea caracteristica unui stadiu începător în urcuşul duhovnicesc la care este chemat omul. Asistăm la o explozie a reţetelor de post, a unor produse precum brânza, caşcavalul, salamul, pateul de post – e o grijă constantă să mâncăm cât mai gustos „de post”!

Avem, aşadar, nevoie de nişte măsuri, pe care le găsim în viaţa Bisericii primare şi în sfaturile Sfinţilor Părinţi cu privire la relaţia dintre nevoinţă şi celelalte aspecte ale vieţii în Hristos. Studiile istorice ne dezvăluie că postul în primele veacuri însemna consum de legume fierte şi fructe uscate. Pentru cinstirea anumitor zile cu însemnătate teologică deosebită, din veacul al IV-lea apare ideea de „mângâiere”: dezlegare la ulei, vin, peşte. O mărturie vie până astăzi a modului de postire al primilor creştini este tipicul monahal, cei ce aleg acest drum având conştiinţa că sunt continuatorii felului de viaţă creştinesc, apostolesc şi mucenicesc.

Este relevantă pentru noi şi poziţia în această privinţă a Sfântului Nicodim Aghioritul, cunoscător de excepţie al vieţii liturgice şi al problemelor de tipic. Acest Părinte, în contextul editării Pidalionului (carte ce cuprinde canoanele după care se rânduieşte viaţa Bisericii, din toate punctele de vedere), amintea că tipicul în vigoare nu dezleagă la peşte în marţea şi joia din Postul Crăciunului, ci numai în sâmbete şi Duminici, dar a văzut obiceiuri locale ce dezleagă şi în aceste zile. La fel şi pentru perioada dintre Paşti şi Cincizecime – potrivit canoanelor, nu se dezleagă la peşte în fiecare zi de miercuri şi vineri, în afara de miercurea Înjumătăţirii Praznicului şi miercurea Odovaniei Paştilor. Concluzia înţeleptului Părinte este că măsura la care suntem chemaţi să trăim în Hristos este cea mărturisită de canoane şi de întreaga Tradiţie, însă cei ce nu izbutesc să o atingă datorită diferitelor slăbiciuni pot dezlega la peşte, după obiceiul locului, cu binecuvântarea duhovnicului sau a episcopului.

Un alt aspect al vieţii duhovniceşti neluat defel în seamă în vremea noastră este faptul că ortodocşii au devenit nişte „creştini de Duminică”: implicarea liturgică a creştinului s-a redus la prezenţa la Dumnezeiasca Liturghie din ziua de Duminică. Această practică este ceva specific zilelor noastre, şi ar putea fi îndreptăţită omeneşte – dar, dacă o analizăm mai bine, vom vedea că este specifică înţelegerii protestante. La primii creştini, şi nu numai la aceştia, ci până prin veacul al zecelea participarea liturgică era mult mai intensă. Aşa cum clericul nu poate sluji Dumnezeiasca Liturghie dacă nu a slujit mai înainte Vecernia, aşa şi mireanul nu va înţelege părtăşia sa la iconomia divină fără a cunoaşte şi trăi cele citite la Vecernie şi Utrenie. Nu întâmplător aceste două slujbe fundamentale sunt menţionate istoric încă din primele veacuri.

Încercând să încheiem, cred că trebuie să ne întoarcem la simplitatea lucrurilor, inclusiv a felului în care postim – la o simplitate practică şi a gătitului de post. Pentru a trece peste greutăţile de început, provenite din împotrivirea firii obişnuită cu feluritele îndulciri ale vieţii, vom găsi destule sfaturi la marii duhovnici contemporani. Voi încheia prin a aminti două dintre acestea. Avva Anthim Aghiannanitul spunea că gustul amar lăsat de postire şi îndeobşte de înfrânare este îndulcit de rostirea cât mai deasă a rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Iar vestitul Gherondă Efrem Katunakiotul îşi sfătuia mereu ucenicii cu privire la post şi rugăciune: „Fiţi atenţi şi la cantitate, şi la calitate!”

Preot dr. Constantin Petrache

Articol apărut în nr. 23 din revista “Familia Ortodoxă”