”Astăzi păcatul a devenit modă. Dintre cei care au venit să-mi ceară sfatul, nici măcar 10% nu erau spovediți.”

Odată, după ce s-a întors din lume în Sfântul Munte, Starețul a spus: „Astăzi păcatul a devenit modă. Dintre cei care au venit să-mi ceară sfatul, nici măcar 10% nu erau spovediți. Eu simt nevoia să mă spovedesc în fiecare zi, iar aceștia nu găsesc păcate!”

Starețul se mișca într-un alt spațiu duhovnicesc. Punea în valoare într-un mod diferit faptele sale. Pentru ceilalți găsea întotdeauna circumstanțe atenuante, dar pe sine însuși se judeca aspru. Spunea: „Semnul adevăratei vieți duhovnicești este marea asprime față de sine și multa îngăduință față de alții. Să nu fie folosite canoanele ca tunuri împotriva celorlalți.” Făcea o lucrare duhovnicească fină asupra lui însuși, se pocăia, se spovedea și făcea nevoințe mari cu multă mărime de suflet, încercând astfel să-i urmeze pe sfinți. „Atunci când sfinții spuneau să sunt păcătoși, o credeau, pentru că ochii lor duhovnicești deveniseră microscoape duhovnicești și vedeau chiar și cele mai mici greșeli ale lor ca fiind foarte mari.”

Cel care îl auzea pe Stareț vorbind despre sine ar fi crezut că este un mare păcătos. Trăia intens pocăința, dar înlăuntrul său simțea mângâiere și bucurie. Acestea erau atât de mari, încât se revărsau și în afara sa.

Pocăința lui era fierbinte, de aceea simțea nevoia să se spovedească des. Pentru o perioadă de timp făcea printre alte nevoințe și șaptezeci și șapte de metanii de trei sute cu cruce. Cerea iertare de la Dumnezeu de șaptezeci și șapte de ori. El era cel mai mare păcătos, așa cum credea el, care cerea de la Dumnezeu mila Sa și iertarea păcatelor lui.

Pentru a-și spori pocăința, citea Canonul cel Mare, pe care îl învățase pe de rost. De asemenea îi plăcea și îl ajuta în lucrarea pocăinței rugăciunea lui Manase. O spunea cu multă zdrobire și smerenie, aruncându-se pe sine jos și făcându-se una cu pământul.

Atunci când se săvârșea Sfânta Liturghie la chilia sa, înainte de a se împărtăși, îngenunchea și îi cerea preotului să-i citească rugăciunea de dezlegare. Aștepta cu capul lipit de pământ, iar dinlăuntrul său ieșeau suspinuri negrăite (adânci).

Odată, la chinonic, a cântat și „Pentru toți cei ce scapă cu credință sub mâna ta cea tare…” Vocea lui tremura de emoție. Ieșea din adâncul ființei sale cu atâta putere, încât ai fi spus că îi sărea inima. Când a ajuns la „…că noi păcătoșii nu avem către Dumnezeu altă mijlocitoare…”, nu s-a mai putut stăpâni și a izbucnit în plâns. În zadar a încercat să-și ascundă umilința ieșind din biserică și prefăcându-se că își suflă nasul.

Altădată un cleric ce vizita Sfântul Munte se afla la Mănăstirea Stavronikita, la o priveghere. A fost impresionat de monahul ce stătea în strana de alături și care, pe toată durata privegherii, a plâns. Încerca să nu fie observat, dar nu reușea. Când a întrebat cine era acel monah, a aflat că era Părintele Paisie.

Despre lacrimi Starețul spunea: „Există multe feluri de lacrimi, dar cele de pocăință sunt cele de la Dumnezeu, deoarece curăță păcatele și au răsplată duhovnicească, dar istovesc trupul. Există și lacrimi tainice, care nu se văd. De multe ori un suspin valorează mai mult decât o cană sau o găleată de lacrimi.”

Cândva a venit la Stareț un monah bătrân din pustie ca să vadă dacă cele pe care le auzea despre el erau adevărate. Prin întrebările pe care i le punea încerca să afle la ce măsură duhovnicească ajunsese Starețul. „Trei ore mi-a ținut teorie. Citise despre rugăciunea minții tot ce apăruse. Spunea:

– În această stare se întâmplă aceasta, la această măsură duhovnicească vine aceasta. Tu în ce stare (duhovnicească) te afli?

– În ce stare? În niciuna.

– Și ce faci acolo, la colibă?

– Ce fac acolo? Cer de la Dumnezeu să mă cunosc pe mine însumi. Dacă mă cunosc pe mine însumi, voi avea pocăință. Dacă vine pocăința, vine smerenia, iar apoi harul. De aceea cer pocăință, pocăință, pocăință. Apoi Dumnezeu trimite harul Său.”

Prin viața sa cea sfântă propovăduia pe Domnul, iar prin cuvintele sale îi povățuia pe toți la pocăință: „Să nu cereți de la Dumnezeu nici lumini, nici harisme, nici nimic altceva, ci numai pocăință, pocăință, pocăință.” O mică dovadă a marii lui pocăințe este sacul pe care îl arunca pe spatele său, atunci când se ruga în chilia sa. „În sac și în cenușă”, așa cum făceau proorocii și Sfântul Arsenie Capadocianul.

Mii de oameni veneau la chilia sa, își deschideau inima înaintea lui și îi cereau ajutorul. Starețul le spunea că nu este duhovnic: „Mergeți la un duhovnic ca să vă spovediți.” Odată însă cineva i-a răspuns: „Gheronda, celui flămând nu-i arăți drumul. Drumurile le știe. Cel flămând are nevoie de mâncare.”

Starețul îi primea, dar le spunea că altceva este discuția și sfătuirea, și altceva Taina Spovedaniei. Le spunea că este absolut necesar să meargă la duhovnic să se spovedească și să le citească rugăciunea de dezlegare. Și aceasta nu numai pentru mântuirea lor, ci și ca o condiție necesară pentru a discuta cu el. „Înainte de spovedanie, mintea este întunecată, spunea Starețul, și nu vom putea să ne înțelegem.”

Un creștin care avea o problemă serioasă a venit la Stareț ca să-i ceară să se roage pentru el. Starețul însă l-a sfătuit să se spovedească. Acela, aproape deznădăjduit, i-a spus Starețului că a venit ca să fie ajutat, iar el îi vorbește de spovedanie. Starețul i-a răspuns: „Eu numai atunci te pot ajuta, după spovedanie.”

Extras din cartea Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul scrisă de Ieromonahul Isaac. Editura Evanghelismos, Bucureşti 2005.

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *