Ce răspuns va da sufletul spre îndreptățirea sa la Înfricoșata Judecată, dacă se va dovedi atunci bolnav de patimi?

Păcatul este o boală a sufletului şi o poftă de bogăţie, slavă şi desfătare ce se răsfrânge în lucru, în cuvânt şi în gând. Orice păcat se săvârșește după pierderea harului lui Dumnezeu în urma neputinţei gândului, în urma uitării lui Dumnezeu, în urma lipsei grijii de a ne sfinţi, din pricina prea bunei păreri de sine. Din cauza prea bunei păreri de sine pleacă de la om harul lui Dumnezeu şi atunci se apropie de el Satana cu ispitirea. Celor iubitori de plăceri, diavolul mai întâi de toate le introduce în conştiinţă, sub forma unei momeli, gândul iubirii de plăceri. Prin repetarea gândului, demonul aţâţă poftele oamenilor de slavă deşartă, de avuţii, de desfrânări. Păcatul apare întotdeauna în faţa noastră ca o oarecare momeală înşelătoare de gând. De îndată ce omul se va îndulci cu acest gând, duhul cel rău îl atrage spre săvârşirea păcatului cu fapta. Tocmai de aceea Domnul Iisus Hristos, retezând înseşi rădăcinile păcatului, porunceşte să nu îngăduim poftele păcătoase.

Sub acţiunea gândurilor, simţirilor şi faptelor păcătoase se alcătuiesc patimile sau deprinderile bolnăvicioase, din care trei sunt principale: mândria, interesul egoist şi pofta trupească. Patima cea mai primejdioasă este mândria. Ea este începutul păcatului şi moartea sufletului (Sir. 10, 15). Cel mândru se gândeşte că are ceva, în timp ce el nu are nimic şi cade într-o absurdă părere de sine. Mândria este unită cu nesimţirea bolii sufleteşti şi cu ura faţă de cei ce dau pe faţă această patimă. Proorocul David zice despre cei mândri: „Răzvrătirea celor ce Te urăsc pe Tine se urcă pururea spre Tine“ (Ps.73, 24). Cei mândri suni mânioşi, supărăcioşi, nemişcaţi spre bine, iubitori de slavă deşartă, invidioşi, neiubitori de oameni, răzbunători, vicleni, ranchiunoşi, certăreţi, înfumuraţi, nemilostivi. Mândria şi mânia arată că omul este departe de Dumnezeu. Mândria este răul suprem, într-însa se descoperă minciuna, întristarea nemăsurată, limita nebuniei, ipocrizia, mâhnirea, chinul.

Oamenii pătimaşi cred că patimile sunt bune, că îi odihnesc şi că îi bucură. Diavolul îşi ascunde în tot chipul ademenirile din faţa celor ce nu cunosc tainele creştinătăţii. Orice patimă şi orice păcat spurcă haina sufletului nostru şi ne izgoneşte din împărăţia cerurilor.

Cei ce acţionează potrivit patimilor îl dispreţuiesc pe Dumnezeu, păcătuind în faţa Lui ca si cum El n-ar vedea păcatul. Dreapta credinţă nu e de nici un folos pentru cei ce trăiesc întru fărădelegi şi dau un rău exemplu altora.

Un suflet care are boala păcatului se cuvine să-şi îndrepte toată grija spre aflarea şi tămăduirea păcatelor sale. Să caute tămăduire la doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, la Domnul Iisus, căci altminteri ce răspuns va da sufletul spre îndreptățirea sa la Înfricoșata Judecată, dacă se va dovedi atunci bolnav de patimi? Nimeni nu se poate elibera prin propriile sale puteri de patimile în mreaja cărora îl încurcă diavolul. Patimile apar în ochii omului ca ceva de care nu mai poate scăpa. Patimile îi târăsc dorinţa spre ele, trezesc poftele într-însul şi îl încredinţează că oamenii se nasc numai pentru a se desfăta cu plăcerile trupeşti. Puterea de eliberare din robia patimilor se găseşte în mâinile Unuia Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Această putere el a primit-o de la Dumnezeu-Tatăl prin primirea Crucii și a morții.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, în vol. Comorile Pustiei