„Creștinul nu trebuie să fie fanatic”

Creștinul nu trebuie să fie fanatic; el trebuie să aibă dragoste pentru oameni și să fie sensibil față de toți. Cel care aruncă vorbe fără să aibă considerație pentru celălalt – chiar dacă ele sunt adevărate – poate face rău.

Am cunoscut odată un teolog care era extrem de pios, dar care avea obiceiul să le vorbească oamenilor secularizați din jurul lui într-o manieră foarte abruptă; modul acesta al lui de a proceda mergea atât de adânc, încât îi zdruncina pe oameni. Odată, mi-a spus: „Într-o reuniune, i-am spus unei doamne așa și așa.” Dar modul în care îi spusese lucrurile respective o zdrobiseră. „Uite ce e”, i-am spus, „poate că arunci dumneata cu coroane de aur bătute în diamante, în ceilalți, dar modul în care le arunci poate să spargă capetele – și nu numai pe cele sensibile, ci și pe cele solide”.

Să nu aruncăm cu pietre în aproapele nostru, în așa-zisa „manieră creștină”. Cel care – în prezența altora – taxează pe cineva pentru că a păcătuit (sau vorbește pătimaș despre cutare persoană) nu este mișcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de alt duh.

Calea Bisericii este dragostea; e altceva decât modul în care se comportă juriștii. Biserica privește totul cu îngăduință și caută să ajute pe fiecare, indiferent de ce-a făcut și de cât de păcătos este.

Am observat un anumit tip de logică, la unii oameni pioși. Pioșenia lor este un lucru bun, iar înclinația lor către bine este și ea un lucru bun; cu toate acestea, e nevoie de un anume discernământ spiritual și de o anume larghețe, pentru ca pioșenia lor să nu fie însoțită de o îngustime a minții sau de încăpățânare. Omul înduhovnicit cu adevărat trebuie să dețină și să facă dovada unui discernământ spiritual; altfel, el va rămâne veșnic lipit de „litera Legii”, iar litera Legii poate fi de-a dreptul moartă.

O persoană cu adevărat smerită nu se comportă niciodată ca un profesor; ea ascultă și – atunci când i se cere părerea – răspunde cu smerenie. Cu alte cuvinte, răspunde ca un elev. Cel care crede că îi poate corecta pe alții e plin de amor propriu.

O persoană care începe să facă ceva având bune intenții și ulterior ajunge într-un punct extrem nu are discernământ adevărat. Acțiunile ei dovedesc, de fapt, un tip latent de egocentrism, ascuns în spatele comportamentului ei; ea nu este conștientă de el, pentru că nu se cunoaște pe sine atât de bine – din care cauză și ajunge la extreme.

Situația asta seamănă cu cea a închinătorilor la icoane și iconoclaștilor. Și unii, și alții erau extremiști! Primii ajunseseră până acolo încât zgâriau icoana lui Hristos și aruncau praful rezultat în Sfântul Potir, pentru ca Sfânta Împărtășanie să devină mai bună; iar ceilalți ardeau icoanele și le aruncau. Așa s-a văzut Biserica nevoită să așeze icoanele cât mai sus, iar când perioada prigonirilor a trecut, le-a așezat la loc, mai jos, ca noi să le putem cinsti și să ne închinăm la ele.

Părintele Paisie Aghioritul

Sursa: cuvantdinrasarit.wordpress.com

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.