Dacă n-ar lucra în el harul dumnezeiesc, nici un păcătos nu s-ar întoarce la Dumnezeu, deoarece păcatul are însuşirea de a ne întuneca mintea
Cine nu ştie oare cât de greu îi vine păcătosului, atunci când este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, să părăsească calea păcatului pe care a îndrăgit-o atât şi să aleagă calea virtuţii?! Cât de adânc îşi slobozeşte păcatul rădăcinile în inima păcătosului şi în toată făptura lui, cum îi impune acestuia propria sa viziune, denaturată, asupra lucrurilor, înfăţişându-le pe cele mai rele dintre ele într-o lumină ispititoare.
Ştim de asemenea că de cele mai multe ori păcătoşii nu se gândesc să se îndrepte, nu se socotesc pe sine mari păcătoşi, lăsându-se orbiţi de trufie şi egoism. Şi chiar atunci când se consideră păcătoşi, cad în acea deznădejde ce vine de la iad, care le învăluie mintea ca o pâclă înăbuşitoare şi le înrăieşte inima. Dacă n-ar lucra în el harul dumnezeiesc, nici un păcătos nu s-ar întoarce la Dumnezeu, deoarece păcatul are însuşirea de a ne întuneca mintea şi de a ne lega de mâini şi de picioare.
Dar timpul şi locul când putem primi lucrarea harului este doar în această viaţă. După moarte, numai rugăciunile Bisericii, cele făcute pentru păcătoşii care s-au căit, pot lucra asupra acelor suflete care se arată primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei dincolo, suflete peste care poate să coboare harul lui Dumnezeu sau să lucreze cucernicele rugăciuni ale Bisericii. Neîndoielnic, păcătoşii care nu se căiesc rămân fiii pierzării.
Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos