Doamne, strigat-am…

– Nu se poate! Dacă-l vom pierde şi pe al doilea… Nu! De ce?…

Sufletul zbuciumat al mamei se izbeşte de noi încercări.

– Linişteşte-te, scumpa mea! El nu ne va uita!

Tata vorbeşte cu o conştiinţă curată, acoperind cu vălul nădejdii faţa speriată a mamei. Ea se uită la copil: după luni de suferinţă se rugase, şi-l dobândise; era tot fetiţă, menită să aline durerea primului copil, ce nu mai era acum cu ei… Devenise îngeraş fără de voie.

Se îndreptau cu paşi repezi spre același loc în care, cu doi ani în urmă, doctorii nu reuşiseră să le resusciteze copila de numai 2 ani şi 5 luni. Alergau cu speranţa că vor putea să-i scoată mărgeaua din nara fetiţei, cel de-al doilea copil, care acum de-abia mai răsufla. Faţa ei era din ce în ce mai palidă… părea că nu mai are mult de trăit. În goana lor, totuşi, se opresc pentru o clipă să facă ceva ce niciodată nu făcuseră cu atâta convingere şi credinţă în văzul lumii: o sfântă cruce în faţa bisericii Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul. În momentul acela, pentru ei nu mai conta nimic din jur, se rupsese o barieră între ei şi Dumnezeu. Stăteau amândoi de parcă uitaseră că orice secundă putea fi fatală pentru copil… stăteau de parcă ar fi ajuns la destinaţie, iar copilul de-acum e încredinţat în mâna Doctorului, iar ei nu au altceva de făcut decât să aştepte. Îşi aminteau că de-atâtea ori îl trăgeau de mânuţe pe primul copil, care în zi de sărbătoare se agăţa de poarta bisericii şi spunea că „vrea acolo”, iar ei îi explicau că au lucruri mai importante de făcut. „Ce ştiu ei (cei de la slujbă) de plimbarea noastră, de cumpărăturile noastre, de sărbătorile noastre de vis? Ce știu ei ce înseamnă dragoste eternă?…”.

Acum, amândoi, în ritm lent, tocmai s-au încredinţat în puterea Doctorului celui mare, al trupurilor şi al sufletelor. Simţeau că acolo e puterea. Din acea amorţeală sfântă nu i-a trezit decât… un strănut. Fetiţa a strănutat, iar biluţa a căzut cu un zgomot surd şi a ajuns la picioarele lor, sub căruţ. Acum plânge de fericire, spuneau ei, căci respiră. Fălcuţele ei pline se îmbujorează, iar apoi se linişteşte. Chipurile părinţilor se transfigurează, bucuria şi liniştea inundă feţele a doi tineri copleşiţi acum de marea milostivire a lui Dumnezeu.

Parcul în care s-au dus să-şi tragă sufletul devine martorul bucuriei lor. Maria, „coreeanca lor mică”, a început să se joace, fiind mai activă ca înainte. Părinţii o privesc cu un surâs de fericire, iar inimile lor încep să ia ritmul vântului, al păsărilor şi, îmbătaţi de parfumul florilor, uită de moartea Codruţei, convinşi fiind că acum au un îngeraş sus, în Cer, şi unul chiar lângă ei, jos, pe pământ: pe Maria.

*

Acum, după 16 ani, stau şi mă gândesc dacă chiar meritam eu să trăiesc… De meritat, sigur că toţi ştim răspunsul, dar am înţeles că o simplă strigare către Dumnezeu poate face multe, foarte multe… şi niciodată nu este uitată de Ziditor, niciodată, oricât de scurtă ar fi ea. Mereu îmi voi aminti ce au făcut părinţii mei pentru mine – şi cei de pe pământ, părinţii trupeşti, dar şi cei de Sus: Dumnezeu, Maica Domnului şi toţi Sfinţii, împreună cu Netrupeştile Puteri, Sfinţii Îngeri.

Maria Bîrsan, 17 ani

Botoşani

Text premiat la concursul de eseuri

al lunii septembrie 2015

Eseu publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 100/Mai 2017

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *