”Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire în viaţa noastră personală, este secetă de iubire în viaţa noastră de obşte, pentru că n-am ajuns să trecem de patimi”

În măsura în care omul progresează în iubire, îi determină şi pe alţii să se angajeze la aceeaşi lucrare, formând astfel un şuvoi de iubire. Aceasta depinde de măsura în care oamenii sunt preocupaţi de lucruri de felul acesta, pentru că, dacă nu eşti preocupat, iubirea rămâne o calitate şi atâta tot.

Putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o ştie numai cel ce iubeşte.

Este important de ştiut că un om cu iubire este întotdeauna şi cuviincios, şi politicos.

Să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că acesta este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Se spune în Pateric – Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta – că: „De la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Căci, dacă aducem folos duhovnicesc aproapelui, pe Dumnezeu dobândim şi, dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim“; iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: „Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus“. Şi întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt, a zis: „Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos“. Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depăşirea de noi înşine este în măsura în care relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai noştri sunt bune.

Desăvârşirea creştină constă în două lucruri: în iubire şi smerenie. Sfântul Isaac Sirul spune că „desăvârşirea este o prăpastie de smerenie“, o smerenie nesfârşită, iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, zice: „Înveşmântaţi-vă cu iubire, care este legătura desăvârşirii“ (Coloseni 3, 14).

Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire în viaţa noastră personală, este secetă de iubire în viaţa noastră de obşte, pentru că n-am ajuns să trecem de patimi. Este multă hărţuială, este multă zdroabă în sufletele noastre, pentru că ne hărţuiesc şi ne zdrobesc patimile.

Iubirea trebuie salvată, trebuie să fie mântuită, ca orice lucru pe care omul îl poate întrebuinţa în bine sau în rău, pentru că „ce faci te şi face“, iar Sfântul Marcu Ascetul zice că, „dacă nu faci binele pe care îl ştii, n-are rost să cunoşti alt bine“, ca să-l faci pe acela.

Arhimandrit Teofil Părăian

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *