Fericirea din temniță – Nicolae STEINHARDT

Nicolae Steinhardt este un exemplu edificator pentru ideea că libertatea și fericirea nu țin de constrângerile exterioare, oricât de radicale ar fi – și închisoarea ar fi extrema constrânegere -, ci țin de interiorul nostru, de minte și de spirit.

Evreul Steinhardt s-a creștinat în celula 18 de la Jilava în 1960, printr-un botez de urgență, pe care l-a cerut la câteva luni de la încarcerarea odată cu ceilalți condamnați din lotul Noica-Pillat. În taina celulei, pe grabă, dar într-o mare intensitate a trăirii sufletești, a fost botezat de părintele Mina Dobzeu în prezența altor doi deținuți, preoți greco-catolici. Avea să mărturisească ulterior în scris, într-un fel atât de convingător și personal, că închisoarea a fost șansa lui la fericire. Nu degeaba și-a intitulat mărturiile despre detenție „Jurnalul fericirii”. O expresie șocantă și paradoxală, dar cine a citit cartea înțelege foarte bine că titlul este cel mai nimerit.

Steinhardt era un om matur, avea 48 de ani când s-a convertit, iar botezul l-a dorit când s-a luminat cu privire la toate îndoielile și frământările pe tema credinței pe care le-a avut ani de zile. În plus, spectrul unei posibile morți în timpul detenției a declanșat necesitatea de a se creștina.

Jurnalul său a fascinat imediat după publicarea postumă, din 1991, și continuă să atragă și generațiile de azi. Este mărturia de credință a unui om cultivat, a unui spirit liber și efervescent care a descoperit în condițiile mizere și în suferințele temniței bucuria de a fi creștin. „Ce fericire să fiu creștin și să fiu român!”, exclama adesea cel care avea amândoi părinții evrei, dar care era dublu îndrăgostit: de credința în Hristos și de poporul român.

După botez a trăit adevărate „asalturi de fericire”. Acele pasaje care descriu starea celui „renăscut din apă viermănoasă și din Duh” merită se le recitim și noi uneori, poate mai ales atunci când ne simțim „căldicei” în credință sau poate prea siguri de confortul nostru cotidian.

Iată ce scria Steinhardt: „Se întâmplă ca și de pe urma fericirii să te pomenești treaz în toiul nopții. Așa mi s-a întâmplat mult timp după ce am primit botezul. Doar din bucurie – out of sheer joy, aus lauter Freude – deschideam brusc ochii, cuprins de o stare euforică, izvoditoare nu de adormire – ca de la stupefiante -, ci de veghe, de viață supraintensă; de somn îmi mai ardea mie? de odihnă? de uitare? de oblivion ori evadare? Nu, de prea plin îmi venea să mă reped jos din pat ori de pe prici, să alerg, să strig de bucurie, să-i zgâlțâi pe ceilalți, să le spun cât sunt de fericit, să-i rog să-și dea seama ce comoară posedă cu toții, ce sobiță minunată, ce tranchilizant fără prescripție medicală. Noroc de mine cu strășnicia regulamentului care mă împiedică să mă dau în spectacol. Ceva din felul meu diurn de a fi trădează probabil, măcar în parte, veselia mea lăuntrică, deoarece unora le sunt surprinzător de drag, în timp ce altora le impun o solidă antipatie.”

Sunt cuvintele scriitorului ­Nicolae Steinhardt despre fericirea de a fi devenit creștin. Alegerea de credință și-a dus-o mai ­departe, asumându-și viața de monah la Mănăstirea Rohia, după cum se știe.

După eliberarea din 1964 și până când a plecat la Domnul în 1989, Steinhardt a fost urmărit de Securitate, fiindu-i confiscată prima variantă a manuscrisului „Jurnalului fericirii”. Libertatea interioară nu și-a pierdut-o însă niciodată, și nici bucuria de a fi devenit creștin ortodox.

Sursa: ziarullumina.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *