„Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”

Sărăcia duhului nu este un dar câştigat din afară, ci este o stare reală a omului, care necesită a fi conştientizată. Înţelegerea sărăciei duhovniceşti se atinge prin grele încercări la care omul îşi supune propria lui fiinţă. Cine însă se hotărăşte, acela ajunge să-şi perceapă sărăcia sa triplă:

  • sărăcia din punctul de vedere al cunoştinţelor sale;
  • sărăcia din punctul de vedere al bunătăţii sale;
  • sărăcia din punctul de vedere al faptelor sale.

Sărăcia este starea de lipsă extremă pe care o poate percepe omul, atunci când cugetă cu sinceritate la posibilităţile adevărate de cunoaştere ale minţii sale, la calităţile, virtuţile sale morale sau la orice faptă bună a sa şi înţelege în ce sărăcie mare se găseşte, în ce lipsă totală de acestea se află el.

Împletind firele în pânza vieţii sale, omul ar fi vrut să-şi cunoască soarta, să înţeleagă cine este el, de unde vine şi cum ar trebui să procedeze în diverse situaţii de viaţă. Din păcate însă, chiar de este învăţat, el vede că toate cunoştinţele lui în comparaţie cu neştiinţa sa, sunt ca un pahar cu apă alături de o adevărată mare. El ar fi vrut să întreacă prin bunătate toate fiinţele din lume, dar se convinge că la fiece pas cade în mocirla răutăţii şi brutalităţii acestei lumi. El şi-ar fi dorit să facă cele mai măreţe, cele mai minunate fapte, dar se vede silit să înţeleagă că nu este în stare să facă nimic fără ajutorul din afară. Astfel, omul se convinge mereu: cât de neputincios şi cât de nemernic este el. Alţi oameni nu-l pot ajuta, pentru că şi ei, la fel, sunt slabi şi de nimic. Atunci omul se îndreaptă către Creatorul său, cade zdrobit înaintea Lui, se încrede voii lui Dumnezeu şi strigă, cerând-i ajutor. O astfel de percepere a nimicniciei sale şi înţelegere a neputinţei sale totale se numeşte sărăcia duhului,  iar sărăcia duhului se împotriveşte mândriei duhovniceşti.

Mândria duhovnicească este însă o nimicnicie mai mare decât sărăcia duhului. A înţelege şi a percepe nimicnicia proprie este, în realitate, o stare de nimicnicie mai mică decât mândria, pentru că mândria este nu numai necunoaştere, ci şi prostie. Mândria este mama tuturor relelor şi tuturor faptelor urâte săvârşite de om. Cunoaşterea de  sine înseamnă a vedea neputinţa şi nimicnicia proprie, înseamnă  a  ajunge la zdrobirea inimii şi, într-un sfârşit, a striga către Dumnezeu şi a-I cere milă, rugându-L de ajutor.

Zdrobirea inimii sau smerenia omului, care izvorăşte din înţelegerea corectă a neputinţei sale este baza tuturor virtuţilor, baza vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin, este fundamentul piramidei din rai. Odată, un duh rău îl confruntă pe Sfântul Macarie, ca până la urmă să recunoască: „Pe toate le pot face, Macarie, pe care tu le izbuteşti, numai într-un lucru mă birui tu pe mine – în smerenie!” Despre smerenie, sfinţii părinţi ai Bisericii vorbesc următoarele: „Smerenia nu are limbă ca să vorbească de rău pe cineva, nu are ochi ca sa vadă răul cuiva, nu are urechi ca să audă cuvintele rele spuse de cineva”. „Smerenia este poarta către Dumnezeu”. Cel care a înţeles că în neputinţa sa nu poate săvârşi nimic fără ajutorul Lui Dumnezeu, acela a pus un fundament bun pentru piramida sa din Rai. „…căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5), a zis Domnul. La fiece pas, de dimineaţă şi până-n seară, omul înţelept percepe adevărul acestor cuvinte. Această percepţie îl face pe om mare în faţa Domnului.

Când ne debarasăm de vântul hain al mândriei, atunci în sufletul nostru se face linişte şi în el vine Duhul Sfânt. Iar atunci când Duhul Sfânt intră şi se sălăşluieşte în suflet, El construieşte piramida Raiului în întregime, după înţelepciunea şi voia Sa, omul rămânând să fie stăpânul ei. O, frate al meu întru Hristos, important este să nu-L împiedici pe Duhul Sfânt să intre şi să zidească. Important este să întrezăreşti în tine tot ce este de la tine şi nu de la Dumnezeu, nu are importanţă unde: în domeniul cunoaşterii, simţirii sau dorinţelor.

Nu zice, trufaşule: „Pentru ce eu m-aş înjosi şi m-aş micşora singur pe mine însumi?” Nimeni nu-ţi cere să te înjoseşti, ci doar trebuie să recunoşti că eşti mai prejos de Domnul. Nimeni nu-ţi cere să faci din tine nimicnicie, ci doar recunoaşte nimicnicia ta care există deja şi este un lucru cert. Căci numai atunci când vei recunoaşte ceea ce este în realitate şi vei mărturisi acest lucru, doar atunci vei putea pune prima piatră în fundamentul clădirii duhovniceşti a sufletului tău. După asta vei putea zidi în întregime primul nivel al piramidei Raiului, care va fi tot ca din fier: trainic ca fierul şi strălucitor de un luciu închis asemeni fierului. Nu toată lumea ajunge să înţeleagă frumuseţea fierului, dar toţi îi recunosc trăinicia şi caută sprijin în el. Aşa este şi cu Smerenia în sufletul nostru, care, odată zidită, devine suportul de nădejde al sufletului spre mântuire.

Fragment din Fericirile tâlcuite de Sfântul Nicolae Velimirovici

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.