”La copii, la bătrâni şi la bolnavi să le aduci câte un mic dar atunci când îi vizitezi.”

În ultima perioadă, când Avva era bolnav şi nu mai ieşea din chilie, mi se întâmpla să mă duc la sfinţia sa fără nimic. Atunci mă certa. „Băi măgarule, n-ai venit şi tu cu nimic?”. „Păi ce să vă aduc, Avva? N-am ce să vă aduc, Părinte, iertaţi-mă!”. „Băi tăticule, eu n-am nevoie de nimic, dar să ştii că e foarte important pentru tine, pentru sensibilitatea ta, gestul ăsta. La copii, la bătrâni şi la bolnavi să le aduci câte un mic dar atunci când îi vizitezi. O floare, o crenguţă de brad, ceva oricât de mic”.

Atunci când mai mergeam la Părintele, mă duceam deci întâi şi mă întindeam de culegeam din vreun copac o crenguţă de brad sau ceva mic de acest fel şi îi aduceam micul meu dar de mulţumire. „Un cât de mic dar, măi tăticule, care să arate gestul tău iconic de dăruire”.

Venea la Părintele un cerşetor care se învăţase de la Părintele şi de fiecare dată îi aducea câte un mic dar – o banană, un măr, darul lui, cât de mic. Părintele se îngrijea de îi dădea oricum mult mai mult, dar voia să vadă rodind în celălalt gestul de dăruire, pe care îl învăţase din familie.

Îmi povestea că obişnuiau să vină la ei acasă, să cerşească, nişte ţigani, dar care, tot aşa, ne aduceau mereu câte ceva de mâncare, ori haine, sau altceva. Părinţii lui nu le foloseau, e drept, fiindcă nu erau curate, dar primeau darul şi le dădeau milostenie.

Gestul de dăruire rămâne ca o memorie vie a comunicabilităţii şi deschiderii sufleteşti.

Sursa: chipuliconic.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *