Mamă, hai să strigăm tare: ”Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

Kleoniki s-a născut în Thessalonic, la 30 iunie 1967, de praznicul Sfinţilor Apostoli. La vârsta de 8 ani au început să apară primele simptome de miastenie: i se îndoiau genunchii şi cădea jos repede, n-avea stabilitate în picioare, şchiopătând şi sprijinindu-se de pereţi atunci când mergea, ca să nu cadă jos.

Cu multă dificultate a mers la şcoală până în clasa a VI-a, unde s-a dus doar două luni – şi acelea, purtată pe braţe de mama sa –, după care a întrerupt şcoala. Dar, întrucât iubea mult învăţătura, a continuat să studieze acasă. Asimila lecţiile cu o mare uşurinţă, având o memorie excelentă.

De la vârsta de 14 ani a început să folosească scaunul cu rotile – timp de 24 de ani, până la moartea ei. Mama ei o „fixa” în fiecare zi, deoarece membrele ei erau fără vlagă, ca paralizate. Pentru că muşchii îi erau atrofiaţi, o lega cu o centură, căci altfel cădea în faţă. Când era întinsă în pat, nu putea să se întoarcă de pe o parte pe alta, nici să-şi schimbe poziţia, iar dacă se întâmpla să-i cadă o mână în jos, nu şi-o putea ridica – în astfel de situaţii, dacă era singură, fără nimeni prin preajmă care să o ajute, se apleca şi îşi trăgea cu dinţii mâna la loc. Cel mai dramatic era că nu-şi putea alunga nici măcar o muscă de pe faţă. Kleoniki acoperea însă cu răbdare de fier toate aceste neputinţe ale ei!

Mama ei povesteşte despre ne­pre­văzutele urmări ale miasteniei, boala de care pătimea copilul său: „Într-o dimineaţă (încă nu aveam cărucior cu rotile), a trebuit să lipsesc. Am aranjat-o pe Kleoniki – avea vreo 13 ani – în fotoliu, şi am pus lângă ea o plăpumioară împăturită, ca să-şi odihnească mâna. După ce am plecat, ea a apucat plapuma cu dinţii şi şi-a pus-o pe genunchi, ca să se odihnească. Dar capul i s-a îndoit şi i-a căzut înainte, cu faţa în plapumă. Era în pericol să se asfixieze, însă a izbutit să strige, după ce cu greu şi-a întors capul într-o parte. La strigătele ei au venit vecinii şi au ajutat-o. Când m-am întors, mi-a spus că a simţit de două ori, aşa cum era cu capul afundat în plapumă, un aer fin, răcorind-o! Şi nu mi s-a plâns că de ce am lăsat-o singură atâta timp etc. Altă dată, iarăşi a căzut din pat şi nu se putea ridica – cum a căzut, aşa a şi rămas…”

Kleoniki avea maturitate duhovnicească, deoarece cultiva virtuţile prin citirea cărţilor patristice şi a vieţilor sfinţilor. Citea mult – adesea o prindea miezul nopţii citind ca să termine o carte. Citea câte o carte pe noapte. Mai citea şi enciclopedii, lucrări pe teme sociale, studii ştiinţifice de actualitate, precum bioetica. Când o interesa ceva, îşi făcea însemnări, lua notiţe ca să discute cu cei specializaţi. Decupa pagini cu articole ce-i stârneau interesul şi le aduna într-un album. Era o făptură neobosită, creativă. În faţa ei, cei sănătoşi se simţeau neputincioşi, ca nişte „trântori”. Ce suflet mă­reţ şi nobil! Mai demult, când mai avea puţină vlagă şi curaj, făcea lucruri de mână – semne de carte, broderii –, iar veniturile obţinute din ce vindea le trimitea la centrele misionare ortodoxe din Africa şi din alte părţi. Ce râvnă avea să participe şi ea cumva la răspândirea Ortodoxiei se vede din următoarea întâm­plare: pe când cosea odată la o broderie, nu izbutea să treacă acul prin materialul gros; nu s-a dat bătută până n-a găsit soluţia: să-l tragă cu dinţii, căci cu mâna nu avea putere!

Nu puţini s-au folosit duhovniceşte de Kleoniki – nu doar din pilda ei de răbdare, dar şi cu rugăciunile şi poveţele ei. Mulţi cunoscuţi şi prieteni îi încredinţau problemele lor. Ea, pe moment, nu le răspundea. Doar după câteva zile le dădea răspuns în puţine cuvinte, măsurat. De aceea mulţi, chiar şi clerici, îi cereau să se roage pentru ei. De la caz la caz, ea făcea 3.000 de „Doamne Iisuse…” cu şiragul de metanii ori citea Paraclisul Maicii Domnului şi al altor sfinţi.

Avea mare credinţă, dar era şi foarte calculată. Nu avea complexe în ceea ce priveşte starea sa de invaliditate. Nu o atingeau jignirile, nici nu se întrista când cineva îşi arăta compasiunea faţă de ea prin cuvinte precum: „Săraca fată! Cum de-a ajuns aşa?!” Nu avea mânie, nu ţinea minte răul. Răbda cu mărime de suflet jignirile altora, după cum se vede din întâmplarea următoare: într-o zi, voia să meargă împreună cu mama ei la sediul Centrului Misionar Ortodox din Thessalonic; au chemat un taxi, dar fiindcă se mişcau greu cu căruciorul şi întârziau, taximetristul s-a enervat şi a făcut tărăboi, rănind-o cu bădărănie. Ea însă n-a comentat nimic şi nici n-a arătat în vreun fel amărăciune faţă de puterea grosolană a taximetristului. Altă dată s-a întâmplat că un alt taximetrist a arătat atâta nobleţe şi mărinimie, încât s-a oferit până şi să-i ungă roţile căruciorului, iar de bani nici nu a vrut să audă, zicând: „Eu mi-am luat plata”…

În ciuda bolii sale, Kleoniki desfăşura o activitate vastă. Era pregătită pentru toate, informată întru toate despre boala ei şi, în general, despre tot ce apărea nou. De exemplu, aflând că în America circula pe piaţă un nou instrument ajutător pentru cei invalizi, ca să le înlesnească citirea, l-a comandat şi ea. Era vorba despre un fel de tubuleţ ce avea la capăt o ventuză, iar la celălalt capăt absorbea aerul, întorcând astfel paginile cărţilor! Kleoniki se distingea prin râvna ei pentru învăţătură. A învăţat engleza, germana, iar pentru un timp s-a apucat şi de limba bulgară. Această râvnă a ei pentru studiu a ajuns la apogeu atunci când, în ciuda tuturor problemelor ei motorii, s-a hotărît să înveţe meşteşugul pictării sfintelor icoane. După cum am mai spus, mâinile îi erau complet fără vlagă, ca paralizate. Cu binecuvântarea duhovnicului, a început să urmeze în 1990 cursuri practice de pictură la mănăstirea Sfântului Grigorie Palama din Kufalia – Thessalonic, pe lângă maicile de acolo. În 1993 a dobândit un aparat ajutător special – donat de prietenii ei duhovniceşti –, cu o tastatură în partea dreaptă, cu ajutorul căreia muta cadrul în care era montată icoana ce urma a fi pictată.

Astfel, Kleoniki, aşezată în scaunul cu ro­ti­le, cu mâinile sprijinite în nişte fâşii de pânză ca să nu cadă, punea să cânte Paraclisul Maicii Domnului şi-al altor sfinţi şi picta, rostind totodată Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Astfel Dumnezeu a învrednicit-o să pic­teze peste patruzeci de icoane cu Hristos, Mai­ca Domnului şi alţi sfinţi. La invitaţia Aso­ciaţiei „Sfântul Hristofor”, ce ajuta copiii bol­navi de miastenie, a mers vreme de trei ani la rând, în lunile de vară, în Attika, învăţându-i pe copiii de acolo meşteşugul de ico­nar.

In aprilie 1997, la iniţiativa decanului Facultăţii de Teologie din Thessalonic, această facultate a găzduit expoziţia de icoa­ne pictate de Kleoniki. În faţa unui au­di­toriu important (studenţi, profesori, ba chiar şi rectorul Universităţii!), ea a spus, printre altele: „Când cădem, întâlnim stân­ca credinţei – Hristos şi duhovnicul nostru… Problema nu e de ce suntem ceea ce suntem, ci cum să devenim ceea ce trebuie să fim. Şi asta o vom izbuti dacă le facem pe toate împreună cu Iisus şi cu harul Său, străduindu-ne să vedem şi să iubim cu inima lui Iisus…” După expoziţie şi alocuţiunea ei, toţi spuneau: „Nu vom uita niciodată ce am trăit astăzi!” Kleoniki a fost cinstită prin acordarea a patru premii la expoziţii diferite de icoane. Din venituri, o parte a acordat-o, fireşte, – ca în vremurile vechi, când broda şi făcea tot soiul de lucruri manuale – Misiunii Ortodoxe din Africa.

Când împlinise treisprezece ani, Kleoniki a fost dusă de mama ei în Mytilini, la Sfântul Rafail. La Vohodul Mare, mama ei a întins-o pe jos, ca preotul să treacă cu Sfintele Daruri pe deasupra ei. După Sfânta Liturghie, preotul s-a apropiat de ea şi, apucându-i căruciorul, i-a spus: „Kleoniki, dacă ai şti ce ascunde căruciorul tău!”

Prin 1988, Kleoniki, împreună cu o prietenă de-a ei, Iosifina, care suferea tot de miastenie, l-a vizitat la Suroti pe cunoscutul Stareţ Paisie Aghioritul. Acesta a venit la ele la maşină, le-a însemnat cu semnul crucii şi le-a vorbit despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea plină de nobleţe. Atunci i-a spus: „«Kleoniki» înseamnă biruinţă! Şi Biruinţa va învinge!” Altă dată, Cuviosul Paisie i-a spus: „Kleoniki! O să te vedem în Rai!”

***

Cu trecerea timpului, starea sănătăţii i s-a agravat, din cauza evoluţiei bolii. Prezenta tot mai multe dificultăţi motorii şi de aceea se temea – mai ales când mama ei trebuia să plece de acasă. Odată, pe când avea dureri mari, fără să se plângă, l-a strigat de trei ori pe duhovnicul ei: „Ah, Gherondà, unde eşti?”, iar a doua zi el i-a telefonat şi apoi a vizitat-o. Ne spunea mama ei: „În clipele grele, zicea: «Nu mă lăsa să dorm mai mult de două ore», căci simţea că i se opreşte răsuflarea. Multe nopţi am petrecut fără somn, căci o durea peste tot. De multe ori mă aplecam cu urechea peste ea, ca să văd dacă mai respiră”.

În ciuda atâtor suferinţe, chipul ei strălucea de bucurie, avea mereu un surâs vesel pe buze. Ea însăşi spusese odată: „Poate că Dumnezeu, din multă iubire, a îngăduit să fiu astfel, căci altminteri poate apucam pe alte căi!”
În ultima vreme, obişnuia să picteze ju­mă­tate de oră şi apoi, ca şi cum presimţea ceva, îi spunea mamei: „Ai grijă să termini treburile, căci peste puţin nu o să mai poţi pleca de lângă mine”. Unei alte prietene i-a zis: „S-a apropiat vremea!” Întrucât plămânii nu mai funcţionau bine din pricina atrofierii muşchilor aparatului respirator, ei nu eliberau tot dioxidul de carbon şi nu făceau bine oxigenarea creierului – din această cauză Kleoniki avea ameţeli, stări de leşin. Pentru prima oară începuse să uite – ea, care avea o memorie uimitoare!

Cu două săptămâni înainte de sfârşit, nu se simţea bine şi i-a spus mamei: „Mamă, hai să strigăm tare: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!»”.

Peste puţin timp, nu a mai putut respira, i s-au învineţit buzele, ochii i s-au dat peste cap – făcuse o criză cardiacă! A fost transportată de urgenţă la spital. Acolo, cuplată la aparate, cei ai săi vedeau cum i se scurgeau lacrimi din ochi; poate că înţelegea, dar nu putea vorbi. Înainte de a intra în comă, spusese: „Nu vreau să mă mai chinui, sunt şi aşa necăjită. N-aş vrea să-mi facă traheotomie”.

Şi, într-adevăr, în ziua când era programată operaţia, tensiunea i-a căzut la 2,5 şi operaţia n-a mai avut loc…
O prietenă de-a ei, o fată cu suflet curat, vizitând-o pe Kleoniki la secţia de terapie intensivă, a văzut că în palma ei se închipuise o cruce albă!

***

Mărturii după adormire (2005)

• O cunoscută de-a ei, fără să ştie că murise, a văzut-o în ziua adormirii cum urca încet spre înalturi, învăluită în lumină, într-un coşciug alb, heretisind bucuroasă.
• Alţi apropiaţi şi cunoscuţi au văzut-o timp de 40 de zile după adormirea ei cum le zâmbea – în mod simţit, ca atunci când era printre ei.
• Sora ei a auzit-o strigând-o pe nume, iar mama ei a mărturisit că i-a simţit prezenţa pe când era în pelerinaj la Locurile Sfinte.
• Dacă ultimele cuvinte alcătuiesc testa­men­tul unei persoane aflate în pragul morţii, să ne amintim cea din urmă rugăciune a Kleo­nikăi: „Hai să strigăm tare: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!»”

Fericită roabă a lui Hristos, Kleoniki, facă-se viaţa ta pildă de urmat tuturor şi veşnică să-ţi fie pomenirea! n

Traducere de Monahul Gherontie (Nica), din cartea „Se fac minuni şi astăzi? Pilde luminoase de virtute”
Sursa:  Familia Ortodoxa

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *