Metanii și mătănii – semnificații

„Mă voi ruga cu duhul dar mă voi ruga și cu mintea,
voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea”
(Sf.Ap. Pavel – I Corinteni 14, 15)

Mătania (var. metania) (de la grecescul metanoia= căință, schimbarea cugetului rău în bun) reprezintă, ca gest cultic, o închinare până la pământ în semn de venerație și de pocăință. Ca formă văzută, ea poate fi de două feluri: mătanie mică (ce constă doar în înclinarea trupului și atingerea pământului cu mâna dreaptă/mâinile) și mătanie mare (cu îngenunchere și atingerea frunții de pământ).

La forma plurală, un alt înțeles al acestui termen (mătanie) este cel de mătănii – șirag de mărgele de os, de lemn, de bobițe împletite etc. pe care călugării sau credincioșii mireni îl folosesc în timpul rugăciunilor pentru a-și concentra, a-și aduna mai lesne mintea la rugăciune sau pentru a ține o evidență a rugăciunilor într-o serie repetitivă.

Dincolo de semnificația exterioară pe care o cuprinde, metania exprimă, într-un înțeles mai profund, starea de întoarcere sinceră a celui ce a greșit de la calea morții la cea a vieții sau a iubirii lui Dumnezeu și a semenilor. Prosternarea (plecăciunea) semnifică părerea de rău profundă pentru răul săvârșit (asemenea vameșului din pildă, a femeii desfrânate ce a uns cu mir și cu lacrimi picioarele Mântuitorului, a fiului risipitor și a unui întreg șir de păcătoși ce și-au smerit cugetul și au venit la Dumnezeu cu pocăință și recunoștință), dar, totodată, și căderea pe care o suferim prin păcat, moartea sufletească la care ajunge omul fără Dumnezeu, moarte din care schimbarea cugetului și a vieții după voia Bunătății și Frumosului veșnic ne repune în starea verticală, restaurată a vieții, a învierii.

Însoțirea plecăciunii (mătaniei) de însemnarea trupului închinătorului cu chipul Sfintei Cruci distinge acest gest liturgic (cultic) de alte forme de închinare rituale sau religioase (necreștine). Ea transmite mesajul că, odată botezat, omul (creștinul) nu mai trăiește singur/izolat, ci unit (cu voia lui) Hristos – Cel care ne însoțește cu puterea iubirii Sale mântuitoare, pe Calea vindecării minții și a sufletului, traversând împreună noi drumul calvarului (necazurile vieții, căderile în păcat), răstignirea (lepădarea legăturii pătimașe de această lume), mormântul (moartea cu trupul) pentru a ajunge la îndreptarea vieții (renașterea duhovnicească prin Sfintele Taine) și înviere.

Crucea este arma biruitoare pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul ca semn văzut al iubirii dumnezeiești față de om, putere de care tremură împărăția întunericului, neputincioasă, din cauza mândriei, să o înțeleagă și să o urmeze. Este armă și mod de viețuire, la care aderă creștinii de la Botez, prin lepădarea de iubirea egoistă de sine și prin compătimirea întregii făpturi înșelate și aflate în durerile morții sufletești (păcatului) și trupești.

Fiecare mătanie, pe lângă închinare, este urmată de o ridicare, semn că suntem chemați la cele de sus, la viața în lumină și în credința nezdruncinată în înviere, deci în ascultarea de Atotînțeleptul și Atotbunul Dumnezeu. Suntem chemați la sfințenie, la desăvârșire, la înnoirea vieții și la lepădarea faptelor întunericului, care ne robește coborându-ne în rușine și goliciune (interioară – de sens și exterioară – lumina purității ce îmbrăca la început pe omul din Rai).

Întrucât am păcătuit atât cu sufletul, cât și cu trupul, amândouă sunt unite în mătanie pe calea schimbării în bine. „Sufletul își aduce prinosul său prin rugăciune, iar trupul își aduce darul său prin mișcări evlavioase, închinăciuni și mătănii, căci și el va fi proslăvit la învierea cea din morți” (Sfântul Vasile).

Așa cum arătam la început, mătăniile, în sensul cel mai adânc, semnifică schimbarea de atitudine, de înțelegere, de aderare a omului la un stăpân al vieții sale (de la cel rău la Dumnezeu).

De aceea, în momentele de sărbătoare, săvârșirea mătăniilor este temperată/suprimată, pentru că Nunta sufletului cu Hristos, Mirele Bisericii, are loc după ce în prealabil omul a parcurs etapa curățirii, la nivelul la care se află, sărbătoarea fiind deja o bucurie a sufletului luminat și îndreptat. (Nu se fac mătănii de la Crăciun – Nașterea Domnului și până la Boboteaza – Botezul Domnului. De asemenea, de la Paști – Învierea Domnului nostru Iisus Hristos și până la Rusalii – Pogorârea Sfântului Duh, nu se fac mătănii și nici nu se îngenunchează, chiar și la citirea Sfintei Evanghelii. De altfel la citirea Sfintei Evanghelii mulți îngenunchează ca semn al evlaviei, dar Biserica ne cheamă să stăm „drepți să ascultăm” cuvântul acesteia).

În schimb, perioadele de reculegere și meditație mai profundă la întâlnirea cu Domnul Hristos ca Judecător instituite de Biserică, perioadele de post, abundă în îngenuncheri și prosternări (mătănii) ce-l predispun de creștin la încovoierea cugetului (de la gânduri mândre la smerenie), la interiorizare (coborârea rugăciunii în inimă), la pătrunderea înțelesului și trecerea la împlinirea iubirii față de toți oamenii (inclusiv față de cei ce ne-au greșit, ca unii împreună răniți de ispitele celui rău). (în Postul Mare se fac mătănii în Biserica până în ziua de miercuri din săptămâna patimilor, iar acasă putem îngenunchea până în vinerea mare. – Tipicul Mare p. 554).

Adesea mătăniile se săvârșesc în fața sfintelor icoane care ne ajută să deprindem mai ușor înțelegerea personalistă (de relație personală) a credinciosului cu Dumnezeu și unii cu alții (cu sfinții) în legătura păcii și a iubirii. Dragostea frățească ne îndeamnă la plecăciune unii în fața celorlalți, la recunoașterea noastră ca nevrednici de o cinste ca a celorlalți, dacă nu pentru faptele lor, cel puțin pentru chipul lui Dumnezeu din ei. Adesea, în timpul slujbelor sunt momente când credincioșii se pleacă unii în fața celorlalți ca semn smerit al prețuirii sau își cer să fie pomeniți la rugăciune unii de către ceilalți pentru o mai mare ascultare pe care au dobândit-o la Dumnezeu.

Mătăniile sunt, deci, gesturi de prosternare cuvenite în primul rând Sfintei Treimi, Dumnezeul nostru, însă – prin faptul că și oamenii sunt purtători ai chipului Său –, ne plecăm și unii în fața celorlalți, cerându-ne ajutorul și mijlocirea, în special de la oamenii cu viață plăcută lui Dumnezeu – Sfinții și, mai ales, de la Maica lui Dumnezeu, Preasfânta, Preacurata și Pururea Fecioara Maria. Toate aceste mătănii sunt învăluite în adorarea lui Dumnezeu, fiind adesea întreite ca număr.

Când ne închinăm la Sfintele Icoane întâi facem două mătănii (mici sau mari) după care sărutăm icoana și mai facem o mătanie, în semnul Persoanelor Sfintei Treimi.

„Rugăciunea alcătuită din puține cuvinte și întărite prin închinăciuni și mătănii măsurate, adună mintea și o înalță către Dumnezeu (…)” Tipicul Mare p. 506.

Sursa: antenasatelor.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.