Minunea Sfântului Nicolae – trecerea cutremurătoare de la ateism la credință

În oraşul Kuimbâşev (astăzi Samara) din Rusia Sovietică trăia o familie mică: o mamă foarte evlavioasă împre­ună cu singura ei fiică, Zoe. Mama, cu toate că trăia sub regimul ateist, nu şi‑a pierdut credinţa moştenită de la părinţii ei în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfinţii Bisericii noastre. Din nefericire, Zoe suferise influenţa di­rectă a regimului comunist ateu. Într‑o zi a invitat la cină şapte prietene de‑ale ei împreună cu alţi tineri, pentru a petrece.

Era în seara ajunului Anului Nou din 1956, în Postul Crăciunului. În acea seară, credincioasă mamă a mers la biserică să se roage. Nu a uitat însă înainte de a pleca, să o roage pe Zoe cu o voce tremurândă şi cu frică dumnezeiască în inimă, să nu mănânce de frupt şi să nu danseze, ci să cinstească perioada postului bisericesc, rânduielile Bisericii şi canoanele Sfinţilor Părinţi. Însă Zoe, care era atee, nu avea urechi ca să audă rugăminţile mamei ei şi nici inimă ca să simtă zbuciumul ei sufletesc.

Invitaţii se adunaseră, dar logodnicul Zoei întârzia să vină. Numele lui era Nicolae. Fetele şi băieţii s‑au împărţit în perechi şi au început să danseze o horă rusească. Zoe însă rămase fără partener. Atunci diavolul a găsit ocazia ca să‑i zăpăcească mintea. Aceasta a văzut pe iconostasul din casă icoana Sfântului Nicolae, care avea o privire dulce şi plină de seninătate. A coborât de la locul ei această icoană pe care mama ei o împodobise cu multă evlavie şi a spus: „Îl voi lua pe acest Nicolae şi voi dansa şi eu împreună cu ei”. Prietenele ei, atunci când au văzut‑o, au încremenit de frică. Cu toate că trăiau în ateism, însă înlăuntrul inimilor lor, Dumnezeu trăia şi aştepta întoarcerea lor. Au sfătuit‑o să nu săvârşească acea nelegiuire. Însă arma ateismului este obrăznicia lipsită de judecată. De aceea tânăra a spus: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească”. Dar Dumnezeu nu pedepseşte, ci El ceartă cu milă pe cei ne­ghiobi şi obraznici spre înţelepţire.

Şi astfel, îmbrăţişându‑l pe Sfântul Nicolae, a început să danseze. După ce au făcut două‑trei învârtituri, băgându‑l pe Sfânt în horă în locul unui bărbat, s‑a auzit deodată în cameră un zgomot înfricoşător, o vijelie, o lu­mină orbitoare ce strălucea ca fulgerul. Zoe a văzut că Dumnezeu, de Care se îndoia şi pe Care Îl nega, există. L‑a văzut în urgia Sa, deşi mică, prin care voia să o cumin­ţească.

Bucuria s‑a transformat în frică şi în groază, în jale şi în plânset, precum spune Proorocul Ieremia: „Voi curma în locul acesta… glasul bucuriei şi glasul veseliei”.

Iadul se mutase în cameră. Cu toţii au plecat înfrico­şaţi, numai Zoe se preschimbase într‑o a doua Evă şi pri­mea urmările încălcării legii lui Dumnezeu. Zoe stătea nemiş­cată, ca un stâlp de sare, cu icoana Sfântului la piept, împietrită ca marmura, aşa cum vedem chipurile statuilor.

Îndată au venit nişte doctori, dar aceştia nu au putut să‑i dea nici un ajutor sau să o aducă în simţiri. Întot­deauna ştiinţa rămâne neputincioasă şi nu poate să dezlege taina dumnezeiescului şi a semnelor dumnezeieşti. Au încer­cat să‑i facă injecţii, dar acele seringilor se strâmbau şi se rupeau de îndată ce se atingeau de trupul de marmură! Au vrut să o ducă la spital, dar era cu neputinţă, căci nu puteau să o mişte de la locul ei. Ai fi spus că prinsese rădă­cini în podea sau că cineva îi pironise picioarele. În mod ciu­dat, însă, inima îi bătea regulat. Zoe era vie. Nu se poate să fi murit, căci avea multe lucruri să‑i înveţe pe oameni şi de aceea trebuia să rămână în viaţă. Numai că nu putea să mănânce şi să bea. Iar aceasta pentru a se arăta şi mai mult slava şi atotputernicia lui Dumnezeu.

Când mama acesteia s‑a întors de la biserică şi a vă­zut‑o pe fata ei încremenită, a suferit un şoc nervos şi a că­zut la pământ fără simţire. Apoi a fost dusă în grabă la spi­tal, din care a ieşit după câteva zile. Ca o altă Monica, ruga milostivirea lui Dumnezeu să o ierte pe nenorocita ei fată. Zi şi noapte, credincioasa mamă se ruga cu căldură Îndelung‑Răbdătorului Dumnezeu, să treacă cu vederea gre­şeala Zoei şi să i‑o dăruiască iarăşi întreagă şi sănă­toasă. Şi într‑adevăr, a primit ceea ce dorea. Poarta Cerului s‑a deschis şi a coborât pe pământ, la Zoe, Harul lui Dumnezeu, care a înnoit puterile ei vitale. Într‑o clipă a vă­zut înaintea ei toate întâmplările la care luase parte în tim­pul vieţii. Zoe şi‑a dat seama de greşelile ei şi cerea cu lacrimi fierbinţi iertare şi ajutor.

În primele zile casa Zoei a devenit un loc de închinare. O mulţime de oameni, care veniseră de departe cu mijloace de transport şi unii chiar pe jos, umpluseră casa şi locurile de primprejur. Unora, care erau credincioşi, când o vedeau pe Zoe, li se întărea credinţa în Dumnezeu şi în atotputerni­cia Lui. Alţii, care erau necredincioşi şi care vedeau minu­nea, se întorceau la Ortodoxie. Iar alţii atunci când vedeau cu ochii lor această minune, rămâneau necredincioşi, dar îşi făceau probleme de conştiinţă. Comuniştii, văzând „răul” pe care îl pricinuia Zoe sufletelor adepţilor lor şi că mulţi se întorceau la Hristos, au închis casa, prin porunca celor mai mari. Doi poliţişti, ce stăteau într‑un post de observaţie apro­piat, se schimbau odată la opt ore, nelăsând pe nimeni să intre în casă. Unii dintre poliţiştii mai tineri aveau coşma­ruri în somn, iar altora li s‑a albit părul din cauza groazei ce o simţeau atunci când auzeau strigătele Zoei, care păreau că vin din adâncul iadului. În fiecare noapte urla ca lupii, atunci când sunt înfometaţi iarna. Alteori strigă­tele ei erau atât de înfricoşătoare, încât îi îngheţau de spaimă pe cei ce le auzeau.

Nefericita mamă se ruga noapte de noapte Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul sufletelor şi al trupuri­lor. Nu înceta să se roage pentru copilul ei. Mucenicia Zoei devenea cea a mamei.

–   Mamă, roagă‑te! Roagă‑te, căci mă pierd din pricina pă­catelor mele! Roagă‑te! Roagă‑te! striga mereu Zoe.

L‑au înştiinţat despre toate acestea şi pe Patriarhul între­gii Rusii şi i‑au cerut să se roage pentru Zoe.

Atunci patriarhul a spus:

–   Cel care a pedepsit‑o, Acela o va şi milui!

Printre persoanele cărora li s‑a îngăduit să o vadă pe Zoe, au fost şi următorii:

1. Un profesor de medicină, ce se bucura de un mare prestigiu şi care a venit din Moscova pentru a face observa­ţii ştiinţifice. Acesta a adeverit că inima nu a încetat să bată.
2. Preoţi, pe care i‑a chemat mama ei „pentru a lua din mâinile Zoei icoana Sfântului Nicolae”. Însă nimeni nu putea să desprindă sfânta icoană „din mâinile încremenite ale Zoei”.
3. Marele postitor şi anahoret Serafim din pustia Glinsk, care venise în Kuimbâşev pentru praznicul Naşterii Domnului. Şi fiindcă l‑au rugat, acesta a făcut agheasmă şi a sfinţit icoana. Apoi a vorbit despre minunea care i se descope­rise că va avea loc. „Trebuie să aşteptăm un semn, ce va avea loc de Paşti! Dacă nu se va întâmpla nimic, în­seamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, a spus Cuviosul, ară­tând cu smerenie prin cuvintele acestea credinţa sa neclin­tită că se va întâmpla o minune.
4. Evlaviosul mitropolit Nicolae, care a citit Paraclisul şi care a proorocit şi el la rândul său: „O minune nouă tre­buie să aşteptăm de Paşti”. A spus acelaşi cuvânt ca şi evlavio­sul ieromonah, luminat fiind şi el de Acelaşi Duh Sfânt.

Era în ajunul Bunei‑Vestiri (în acel an praznicul a că­zut în sâmbăta din săptămâna a treia a Postului Mare), când s‑a apropiat de paznicii Zoei, mai bine spus „ai întemni­ţatei Zoe”, un bătrânel simplu, blajin şi plin de bună­tate. Acesta i‑a rugat pe paznici să‑i îngăduie să o vadă pe Zoe, însă aceia nu l‑au lăsat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar paznicii, fiind credincioşi poruncilor mai‑marilor lor, nu i‑au îngăduit să o viziteze. A treia zi, chiar în ziua praznicului, paznicii l‑au lăsat, dar l‑au urmă­rit să audă ce‑i va spune Zoei. El i‑a vorbit cu multă duio­şie, ca şi cum ar fi cunoscut nenorocirea ei în amănunt, sta­rea ei în picioare de atâtea zile, dar şi pocăinţa ei. Apoi i‑a spus: „Cred că ai obosit de atâta stat în picioare”.

După ce a trecut puţin timp, santinelele au vrut să‑l scoată afară pe bătrân, dar acesta nu se mai afla în cameră. Într‑un mod misterios bătrânelul plecase dintre ei. Toţi au fost încredinţaţi că acel bătrânel fusese însuşi Sfântul Nicolae.

Zoe a rămas în picioare patru luni (exact o sută două­zeci şi opt de zile), adică până la Paşti, care în acel an a căzut pe 23 aprilie.

În noaptea „Luminatei Învieri a lui Hristos”, Zoe, ca o altă mironosiţă, a vestit marele praznic cu strigăte puter­nice:

–   Rugaţi‑vă! Rugaţi‑vă!

Paznicii de noapte s‑au cutremurat de spaimă la strigă­tele ei şi se întrebau de ce strigă atât de înfricoşător? Dar, fiindcă în acea clipă ea vedea în faţa ochilor întreaga lume, a început să le spună celor de faţă în chip profetic următoarele: „Înfricoşător! Arde pământul! Rugaţi‑vă! Întreaga lume se pierde din pricina multelor ei păcate! Rugaţi‑vă!”.

Din acea clipă, Zoei a început să‑i curgă sângele prin vene, trupul i s‑a reînsufleţit, iar muşchii au început să se înmoaie şi să se încălzească. În cele din urmă a revenit la starea normală. Au aşezat‑o pe pat, dar ea a continuat să strige şi să‑i cheme pe toţi la pocăinţă şi la rugăciune pen­tru lumea care se pierde din cauza fărădelegilor ei, precum Sodoma şi Gomora.

–   Cum de ai rămas vie până acum? Cine te hrănea? au întrebat‑o.

–   Porumbeii, porumbeii (adică Sfântul Duh) mă hră­neau, a fost răspunsul ei.

„Din aceasta se vădeşte că a primit din Dreapta Domnu­lui milă şi iertare de păcate. Domnul a iertat păca­tele Zoei pentru mijlocirile Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi pentru marile şi multele ei suferinţe, pentru sta­rea în picioare timp de o sută douăzeci şi opt de zile”.

Toate aceste întâmplări, necunoscute regimului comu­nist din Rusia, au avut o influenţă puternică asupra locuitorilor din Kuimbâşev şi ale sătenilor de primprejur. Altele le spuneau comuniştii şi altele le înfăţişau viaţa şi realitatea. Mulţi oameni, văzând minunile şi auzind strigă­tele şi îndemnurile Zoei la rugăciune şi la pocăinţă şi‑au recăpătat credinţa în Dumnezeu, această credinţă pe care regimul comunist se trudea să o înăbuşe în sufletele lor prin basme înşelătoare şi mincinoase despre singurul rai, raiul pământesc.

Mulţi oameni, care aveau credinţa „amorţită”, s‑au „deş­teptat” atunci când au văzut că se săvârşeau minuni una după alta. S‑au întors la Biserică cu pocăinţă pentru a câştiga, cât mai repede posibil, timpul pierdut, pe care îl cheltuiseră pentru lucrurilor pământeşti. Toţi câţi nu aveau cruce la gât, mergeau la biserică şi cumpărau, iar apoi o purtau cu demnitate. Nu se temeau că puteau să plătească scump aceasta. Erau pregătiţi să îndure surghiunirile, temni­ţele şi îngheţata Siberie, căci ştiau că ar fi fost întemni­ţaţi sau surghiuniţi împreună cu Hristos. De aceea simţeau o bucurie, pe care o cunoşteau pentru prima oară şi pe care nimeni nu putea să le‑o ia, căci era o bucurie a inimii, o bucurie lăuntrică. Se întorceau la Hristos atât de mulţi oameni, încât nu ajungeau cruciuliţele din biserici, pentru toţi cei care cereau să le poarte la gâtul lor.

Lumea, cutremurată fiind de cuvintele Zoei şi pocăindu‑se pentru viaţa trăită departe de Biserică, cerea iertarea păcatelor, repetând cuvintele ei, cuvinte ce porneau din inimă şi care arătau noua lor stare sufletească. „Înfricoşă­tor! Pământul arde, ne pierdem pentru păcatele noastre! Rugaţi‑vă! Oamenii se pierd pentru fărădelegile lor!”

A treia zi de Paşti Zoe a plecat din această viaţă, pen­tru a trăi în veci lângă Domnul şi Mântuitorul ei, pe Care abia Îl cunoscuse şi pe care Îl iubea. Străbătuse drumul pocăinţei şi al recunoaşterii greşelilor ei, după ce rămăsese în picioare o sută douăzeci şi opt de zile înaintea Domnului, pe Care Îl ruga în taină să‑i ierte păcatelor şi toată viaţa ei de mai înainte.

În tot acest timp cât a durat statul chinuitor în pi­cioare şi desăvârşita înfometare şi însetare, Sfântul Duh a ţinut‑o în viaţă pentru a‑i învia sufletul din moartea păca­tu­lui, care este cea mai grea.

Zoe şi‑a cunoscut propria înviere încă din această viaţă, după ce a prăznuit Învierea cea purtătoare de lumină a Domnului împreună cu ceilalţi creştini, iar acum aşteaptă în Ceruri învierea în veşnicie a sufletului şi a trupului ei.

Extras din cartea Patericul Maicii Domnului a Arhim. Teofilact Marinakis. Editura Evanghelismos, Bucureşti – 2008