Păcatul este rana sufletului

Întristarea pentru păcate, supărarea pe ele și dezgustul față de ele ar trebui să fie atât de firești în suflet încât nici să nu am pentru ce pomeni de ele. Păcatul este rana sufletului. Dacă se întâmplă să căpătăm vreo rană în trup, simțim durere și ne grăbim să doftoricim rana; așa ar trebui să fie și cu sufletul în privința păcatului ! Și totuși, se întâmplă cu totul altceva: păcatul, rana sufletului, aduce cu sine și o anumită tâmpire, care îl face pe cel care s-a înrobit păcatului să nu își vadă nenorocirea, să nu o simtă și să nu aibă grija de a ieși din ea. Orbirea, nesimțirea și nepăsarea sunt urmarea iubirii de păcat, care apoi îi și ține pe iubitorii de păcat pe tărâmul păcatului, într-o stare fără de ieșire. Pe bună dreptate este asemănat păcătosul cu cineva cufundat într-un somn adânc, la care trebuie să țipi tare: „Scoală-te, adormitule!” ca să se scoale.

Și iată ce aveți acum de făcut cu sufletul vostru: să-l treziți din somnul păcatului; să-l faceți să vadă primejdia păcatului, să simtă această primejdie și să se îngrijească a se izbăvi de ea. Veți întreba: „Și cum să facem asta ?” Răspunsul meu este acesta: „Nimeni nu poate face acest lucru pentru voi, afară de voi înșivă”. Trebuie să intrați voi înșivă înăuntrul vostru și, stând înaintea sufletului adormit de păcat, să îl treziți din acest somn, fiecare așa cum poate și cum se pricepe, în această sfântă a sfintelor din voi nu poate pătrunde altcineva și ceea ce trebuie să se înfăptuiască acolo nu se poate înfăptui prin nici o faptă și nevoință exterioară: totul se săvârșește acolo prin împreună-vorbirea tainică ce are loc între voi si sufletul vostru înaintea numai a feței Domnului, de Care nimic nu e ascuns. Împreună-grăirea cu sine, înduplecarea sufletului este mijlocul de căpetenie pentru a-l trezi din somnul păcatului.

Intrați, deci, în voi înșivă și începeți să lucrați cu conștiință bună! Toate, doar, vă sunt cunoscute: vă sunt cunoscute patimile și păcatele voastre. Toate acestea îi sunt cunoscute și Domnului, pe Care nu puteți să nu-L vedeți din inima voastră. N-aveți ce să ascundeți. De oameni, care sunt în afara noastră, putem să ne ascundem: dar de noi înșine și de Domnul unde să ne ascundem ? Iată, luați tocmai această limpede vedere de sine înaintea Domnului ca punct de plecare în împreună-vorbirea cu sufletul vostru. Spuneți-i: „Nu te mai ascunde după deget, suflete: și patima asta e urâtă, și păcatul ăsta este cumplit, și obiceiul ăsta este prost!” Poruncile limpezi și bine statornicite au fost călcate, și judecata pentru călcarea lor este limpede și bine statornicită. Iată, înaintea conștiinței noastre este și Domnul, Care a dat poruncile și a statornicit judecata ! Nu avem încotro să ne mai întoarcem: rămâne fie să pierim împreună cu osândiții, fie să ne grăbim a ieși din starea aceasta pierzătoare. Luând aminte cu conștiință bună la această împreună-vorbire înaintea feței Domnului, vă veți pune înstarea cea întru mântuire fără ieșire, cu totul potrivnică stării fără ieșire în care vă ține, spre pierzania voastră, iubirea de păcat. Temerea pentru voi înșivă, pentru soarta voastră veșnică, va fi în mâinile voastre pârghie, cu care veți răsturna toate cele dinăuntrul vostru și veți pricinui acolo o prefacere mântuitoare.

Sfântul Teofan Zăvorâtul