Sfântul Ioan de Kronstadt despre lupta împotriva păcatelor

De vei greşi cu ceva înaintea Domnului, iar noi greşim foarte mult in fiecare zi – să zici îndată în inima ta, cu credinţa în Domnul, Ce ia aminte la voia inimii tale, cu smerita recunoaştere şi simţire a păcatelor tale psalmul Miluieşte-mă,Dumnezeule, după mare mila Ta şi citeşte din inimă întreg psalmul; daca nu a lucrat de prima dată, mai fă o încercare – citeşte mai din inimă, mai cu simţire, şi atunci iti va răsări fără întârziere de la Domnul mântuire si pace în suflet. Astfel să frângi inima ta neîncetat; iată mijlocul credincios, încercat, de luptă împotriva păcatelor. Iar de nu vei primi uşurare, pe tine însuţi să dai vina: înseamnă că te-ai rugat fără frângere de inimă, fără smerenie a inimii, fără dorinţă tare de a primi de la Domnul iertare de păcate; asta înseamnă că păcatul nu ţi-a pricinuit mare durere.

Uneori omul pare a se ruga cu râvna dar rugăciunea lui nu-i aduce roadele liniştii şi bucuriei inimii întru Duhul Sfânt. De ce? Fiindcă el, rugându-se cu rugăciunile gata facute, nu s-a pocăit fără făţărnicie de păcatele pe care le-a făcut în acea zi, cu care şi-a spurcat inima – această biserică a lui Hristos – şi cu care L-a mâniat pe Domnul. Dar numai să-şi aducă aminte de ele şi să se căiască, osândindu-se fără urmă de făţărnicie şi fără împătimire – şi îndată se va săşlui în inimă pacea ce covârşeşte toată mintea (Filip. 4, 7).În rugăciunile bisericeşti sunt înşiruite păcatele, însă nu toate, şi deseori nu se izmeneşte tocmai de cele cu care ne-am legat: este neapărată nevoie să le înşire omul la rugăciune cu înţelegerea limpede a însemnătăţii lor, cu simţământul smereniei şi cu inimă înfrântă. De aceea se şi spune la rugăciunile de seară, cand sunt înşiruite păcatele, ori altceva rău am făcut, aici avem libertatea de a aminti noi înşine celelalte păcate pe care le-am săvârşit.

Pocăinţa trebuie să fie lipsită de făţărnicie şi cu totul slobodă, iar nicidecum silită de vreme şi de obicei sau de persoana celui ce spovedeşte – altminteri nu va fi pocăinţă adevărată. Pocăiţi-vă, s-a zis, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor (Mt. 4, 17). S-a apropiat, adică a venit, nu trebuie căutată îndelung; ea vă caută pe voi, caută dragostea voastră liberă; altfel spus: „Pocăiţi-vă de bunăvoie cu inimă înfrântă”. „Se botezau (se spune despre cei botezaţi de Ioan), mărturisindu-şi păcatele lor (Mt. 3, 6), adică: „Işi recunoşteau de bunăvoie păcatele”. Iar întrucât rugăciunea noastră este în primul rând pocăinţa şi cererea iertării de păcate, ea negreşit trebuie să fie întotdeauna lipsită de făţărnicie şi cu desăvârşire slobodă, iar nu fără de voie, stoarsă de obicei şi deprindere. La fel trebuie să fie rugăciunea şi atunci când este de mulţumire şi de slavoslovire. Recunoştinţa presupune în sufletul celui ce a primit facere de bine plinătatea simţământului slobod, viu, ce se revarsă fără îngrădire prin gură: Din prisosinţa inimii vorbeşte gura (Mt, 12, 34). Slavoslovia presupune extazul mirării in omul ce contemplă lucrurile nesfârşitei bunătati înţelepciuni, atotputernicii a lui Dumnezeu în lumea duhovnicească şi materială, şi ca atare esli de asemenea firesc ca ea să fie cu desăvârşire slobodă şi întru înţelegere. Indeobşte, rugăciunea trebuie să fie revărsare slobodă şi întru înţelegere deplină a sufletului omenesc înaintea lui Dumnezeu. Vărs sufletul meu înaintea Domnului (cântarea Anei, mama lui Samuil).

La rugăciune e nevoie de nefăţarnica părere de rău pentru păcate şi de cainţă nefaţarnică: când înşiri păcatele arătate in rugăciune trebuie să le rosteşti simţind cu inima că păcatele tale sunt. Mai e nevoie de dorire inflăcărată a nu mai greşi cu aceleaşi păcate.

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *