Ultimul interviu al Părintelui Dumitru Stăniloae

Cum în noiem­brie 1993 Părintele Dumitru Stăniloae urma să împli­nească 90 de ani, ţineam mult să dedic acestei aniversări numărul res­pectiv al publicaţiei pe care o scoteam pe atunci („Alfa & Omega”). M-am grăbit, deci, să mă duc să iau câteva cuvinte de la Pă­rintele Dumitru încă din pragul toamnei, nu cu gândul că vor fi ultimele, ci cu gândul de a evita aglomeraţia şi obo­seala din preajma aniversării, când presupuneam că va fi a­sal­tat de jurnalişti. Părintele tocmai se întorsese acasă, după câ­­teva zile petrecute la Mânăstirea Ţigăneşti. L-am găsit oste­nit şi slăbit. Vorbea cu greutate şi tusea îl îneca des. Duhul îi era însă la fel de viu şi de prezent. În ciuda avertismentului Mai­cii Filofteia, care-l îngrijea, l-am ostenit trei sferturi de ceas… Dumnezeu a vrut să-l cheme la El pe Părintele Dumitru la numai o lună după aceea. Acum, toate câte mi le-a spus atunci apar  într-o altă lumină: aceea de testament. (Costion Nicolescu)

Costion Nicolescu: Care a fost cea mai mare bucurie a Sfinţiei Voastre în această viaţă?

Părintele Dumitru Stăniloae: Nu ştiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut mai multe bucurii, pe rând. O mare bucurie a fost căsătoria cu soţia mea, apoi naşterea fiicei mele. A fost o bucurie şi apariţia fiecărei cărţi. Multe bucurii mi-au fost dă­ruite de Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, când m-a numit profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, sau când mi-a oferit să conduc redacţia revistei Te­le­graful Român. Mare bucurie a fost şi legătura cu Nichifor Crainic, care m-a invitat să scriu la Gândirea. O mare bu­curie a fost, mai recent, faptul de a fi fost ales membru al Aca­de­miei Române şi Doctor Honoris Causa al Uni­ver­sităţii din Bucureşti.

C. N.: Dar cele mai mari dezamăgiri?

Pr. D. S.: Deza­mă­gi­re a fost când s-a instaurat comu­nis­mul în ţară. Atunci, nişte colegi de la Sibiu, care fu­se­­seră întâi de extremă dreaptă, au trecut de partea comu­niştilor şi m-au scos de la Recto­rat şi de la Telegraful Ro­­mân, în 1947. Mi­tro­politul Bălan, foarte necăjit, s-a dus la Bu­cu­reşti şi a insistat să se revină asupra hotărârii, dar nu a reuşit. S-a întors plângând la Sibiu… Comunismul a fost o mare durere!

C. N.: Care credeţi că a fost perioada cea mai rodnică de care aţi avut parte?

Pr. D. S.: O perioadă rodnică a fost aceea când mi s-au concretizat nişte osteneli, între 1938-1940; am tipărit mai multe cărţi atunci: Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Pa­lama, Ortodoxie şi românism, Iisus Hristos sau res­ta­urarea omului… Apoi, perioada de după ie­şirea din închi­soare. Am putut continua, după 1970, Filocalia, începută înainte de ‘47 la Sibiu. Am continuat până la vo­lumul 12. De asemenea, am publicat Dogmatica, în 3 volu­me, Spiritualitatea ortodoxă, Comuniune şi spiritualitate românească în Liturghia ortodoxă şi o carte despre Chi­pul nemuritor al lui Dumne­zeu. Au fost şi mai multe vo­lu­me de traduceri din Sfinţii Părinţi, cu bogate comen­ta­rii. A fost o perioadă foarte rodnică: în fiecare an apărea o carte.

C. N.: Este o deosebire între a sluji Sfânta Liturghie şi a scrie cărţi teologice?

Pr. D. S.: Amân­do­uă sunt importante. Să te simţi în Hris­tos, să te rogi Lui să vină în timpul Liturghiei, să te ro­gi Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt, ca să pre­fa­că pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Să te rogi împreună cu oamenii din biserică, mereu cu con­ştiinţa că eşti în pre­zen­ţa lui Iisus Hristos. Sigur, este important şi a lămuri lucrurile despre Sfânta Treime, despre Hristos. Am trăit amândouă aceste bu­cu­rii. Eu le-am văzut tot­deauna împreună. Nu poate exista una fără cealaltă. Cât m-au ţinut puterile, slujeam Sfânta Liturghie în fie­ca­re du­­mi­nică şi sărbătorile la vreo biserică din apropiere, sau pe unde eram invitat.

C. N.: Dintre toţi oamenii pe care i-aţi avut în preajmă, cui datoraţi mai mult?

Pr. D. S.: Părinţilor mei. Ei m-au învăţat să mă închin, să am viaţa curată, în smerenie, să nu judec pe alţii… Ei mi-au trezit dragostea de a-L predica pe Hristos. […]

C. N.: Dintre toate lucrările Sfinţiei Voastre, con­si­de­raţi că este una mai importantă?

Pr. D. S.: Poate că Dogmatica e cea mai completă, cea mai bogată. Apoi, multe note din Filocalii s-ar putea adu­na, ar putea forma o teologie dogmatică duhovnicească, de sine stătătoare. Dar Dogmatica este cea mai sistema­tică.

C. N.: Dacă aţi avea putere să vă aşezaţi din nou la masa de lucru câţiva ani, ce v-aţi pro­pu­ne să faceţi?

Pr. D. S.: Aş vrea să adâncesc expunerea de­spre Hris­tos în Evanghelie, în Epistolele Apostolului Pavel, în alte Epistole, în Prooroci… Aş vrea să adâncesc bogăţia şi forţa lucrării Lui. El e Lumina Care luminează lumea, El ne în­dumnezeieşte, El e Iubire neţărmurită. Să simţim iu­bi­rea Lui şi să simţim bogăţia Lui… Orice rugăciune, dacă o pătrunzi, îţi deschide multe taine ale lui Hristos.

C. N.: Care consideraţi că sunt direcţiile sau contribuţiile din teolo­gia Sfinţiei Voastre care au făcut să vă fie traduse cărţile în multe limbi?

Pr. D. S.: Am atins inima teologilor occidentali pre­zen­tându-L pe Hristos ca pe Cel ce vine cu iubire către noi, am atins coarda simţirii lor. N-am rămas la o expu­nere teoretică simplă, sau la aceea a Ortodoxiei ca fiind un simplu rit creştin între altele. Ritul nu-i o formă oarecare. Dacă nu ai învăţătura apostolică despre Hristos şi Liturghia apostolică, nu-L ai pe Hristos întreg. Ritul exprimă credinţa: în slujbele Bisericii îţi exprimi credinţa în Hristos cu toată convingerea că El e prezent. Când spui „Doamne miluieşte“, crezi că El are multă milă de noi, şi simţi mila Lui. Când spui „Sfinte Dum­ne­zeule“, simţi sfinţenia Lui, pe care o capeţi şi tu. Este nece­sar să ne atingă şi pe noi tot ce spunem despre Dum­nezeu. Am căutat să exprim această prezenţă a lui Dum­nezeu prin harul, prin energia Lui necreată, prin jertfa Lui. Asta le-a plăcut, mai ales, occidentalilor, pentru că ei s-au depărtat foarte mult de această prezentare vie a lui Hristos… Odată a venit un baptist la mine cu o carte a Sfân­tului Chiril despre graţie şi mi-a spus: „Îmi place de d-voastră că aţi pus accentul pe Hristos. La noi sunt numai vorbe fără conţinut. Am văzut la d-voastră conţinutul de gândire al Sfinţilor Părinţi, aţi reflectat asu­pra lui Hristos şi aţi căutat să atingeţi toate coardele sufle­tului nostru“. Cred că asta a fost. […]

C. N.: Dintre Sfinţii Părinţi sunt unii care vă sunt mai dra­gi, mai apropiaţi, cu care simţiţi o anume potrivire lăun­trică?

Pr. D. S.: Nici un Părinte nu-i identic cu celă­lalt, fiecare aduce ceva nou. Îmi place foarte mult Sfântul Ma­xim Mărturisitorul pentru că e larg, are o expunere largă a învăţăturii despre Hristos. Îmi place Sfântul Grigorie Pa­la­ma pen­tru că a prezentat taina harului, a arătat că este o graţie necreată şi nu una creată. Îmi place Sfântul Simeon Noul Teolog pentru că a pus o notă profund poetică în scri­erile lui despre Hristos, o notă de mare simţire… […]

C. N.: Cât de strânsă este legătura dintre credinţă şi naţiune?

Pr. D. S.: E rău să nu mai fie un neam într-o credinţă. Nu mai este una în toate. Am pri­mit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Orto­doxie şi naţiune, că naţiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi apoi naţiunea. Na­ţia este lăsată şi ea de Dumnezeu. Fiecare naţie are un fel de a prinde spi­ri­tua­litatea, aşa cum are şi fiecare om. Naţiunea noastră de la înce­put a fost aşa, creştin-ortodoxă. Nu poţi des­părţi cele două aspecte, cel puţin la noi.

C. N.: Credeţi că se va mai putea ajunge vreo­dată la unirea Bisericilor?

Pr. D. S.: E greu, dacă ne gândim la Apo­ca­lipsă… E greu pentru că sunt multe porniri ego­centrice. Fiecare ar trebui să preţuiască ceea ce are celălalt în el şi să ia mai mult de la alţii. Nu ştiu cum va fi. Toată chestiunea e foar­te com­plicată. Oamenii sunt făcuţi să se şi între­geas­că, nu numai să se afirme fiecare; să aducă fiecare ceva pro­priu, să fie deschişi unii altora… Este greu!

C. N.: De care loc vă simţiţi cel mai legat?

Pr. D. S.: De satul meu, de Vlădeni. M-a influenţat foar­te mult. Înţelegerea dintre oameni o văd cum era în satul meu natal. Natura o pri­vesc prin prisma acelui loc binecuvântat.

C. N.: Simţiţi prezenţa doamnei preotese lângă Sfinţia Voastră?

Pr. D. S.: O simt adeseori, da! Am trăit o via­ţă întrea­gă cu ea… era bună, răbdătoare

C. N.: Ce vă doriţi cel mai mult acum?

Pr. D. S.: Să mă mântuiesc, să nu mă mai chi­nuie Dum­­nezeu prea mult cu slăbiciunea asta de acum şi să mă aju­te să ajung la mântui­re. Să-mi fie în preajmă mereu…

30 august 1993

Sursa: lumeacredintei.ro