„Am văzut tineri demonizați de jocurile video…”
Cunoscut avocat al vechii cetăţi a Tomisului, Părintele Cezar Axinte a renunţat la avocatura cea lumească pentru a-l apăra pe om în faţa ofensivei celui rău – sau, mai curând, pentru a se transforma într-un avocat al lui Hristos în faţa conştiinţei oamenilor, chiar și a celor care, din înşelare, se luptă cu El. Implicat în special în lucrul cu tinerii și familiile tinere, Părintele Cezar ne-a spus câteva cuvinte despre ce putem face în zilele noastre ca să nu ne pierdem copiii…
– De multe ori primim sfaturi fie de la duhovnic, fie de la prieteni, fie din cărți despre creșterea copilului. Știm, pe de o parte, destul de bine ce avem de făcut, dar foarte greu reușim să ajungem la niște rezultate… Cine este de vină?
– În primul rând, nerăbdarea noastră. Datorită faptului că nu-L cunoaștem pe Hristos, nu căutăm să aflăm Cine este Hristos, să ni-L împropriem, în sensul cel mai intim, adică să-L cunoaștem pe Hristos din interior, nu din exterior, avem o nerăbdare, și anume aceea în care Îi cerem lui Dumnezeu acum să ridice de la noi crucea!
Am văzut părinți îndurerați, cărora orice le-ai spune, primesc ca un traumatism; orice cuvânt de mângâiere îl primesc ca și cum le-ai da o lovitură. Când le spui de răbdare, aproape că explodează. Ei doresc – asta în cel mai bun caz, dacă vin la preot! – doresc de la preot să facă un act magic: „Abracadabra”, și în secunda doi să scape de durere, de durerea pentru suferința copilului lor. Cu nici un chip nu primesc aceasta ca pe o cruce și să o ducă cu răbdare, nici nu mai vorbim de faptul că ar putea să fie o consecință a faptelor lor – a faptului că au stat departe de Hristos, a faptului că nu au fost în Biserică – asta foarte greu primesc, mai ales în stare de traumatism.
Atât de mare este durerea părinților pentru fii, încât aproape că nu poți să ai un dialog cu ei. Nu vor decât atât: să scape de durere! Și atunci, această abordare nu poate să ducă la un rezultat satisfăcător, nici pentru tine ca duhovnic, nici pentru ei ca părinți, nici pentru cel care este bolnav. Închipuiți-vă că sunt copii care stau de la 3 sau 4 ani pe calculator sau la desene de tot felul, se încarcă cu imagini din acestea care îi luptă de la vârstele cele mai mici, și ajung la 10-12-14 ani suferinzi, aproape ireversibil bolnavi – aproape! –, și părinții sunt copleșiți, sunt depășiți, și vin atunci în stare de deznădejde, de disperare, vrând să faci ceva azi.
Să știți că am văzut tineri la 16-17 ani care deja sunt demonizați de jocurile video. Adică, din pricina acestor jocuri, am auzit părinți care au venit îngroziți că-și găsesc copiii dimineața cu hainele rupte. Își rup hainele de pe ei, sunt loviți, au vânătăi pe tot corpul… Aceste lucruri se întâmplă, și atunci părintele copilului vine într-o stare de disperare – trebuie mai întâi să-l stabilizezi pe el, ca el să poată, cu pace, să gestioneze momentul acesta atât de dramatic. Or, dacă părintele însuși este în stare de tulburare, cum ar putea să-și ajute copilul?…
Sursa: familiaortodoxa.ro
