Astăzi trupurile ne-au slăbit, nu ne mai putem ruga, nu mai putem asculta, nu mai putem posti
Pe un fond al modernismului care nu vorbeşte nimic despre ţelul omului pe pământ, şi anume de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, se răspândeşte uimitor de repede în lume boala comodităţii. Facilităţile, mecanizarea, informatica schimbă modul de trai al oamenilor şi-i introduce într-un mediu care pare mai comod, dar care este plin de tulburare. Organismul uman încearcă să se readapteze la noile condiţii. Încearcă şi nu reuşeşte. Asta o dovedeşte mulţimea bolilor din ultima vreme, cauzate de stresul vieţii în viteză. În acelaşi timp, organismul se dezvaţă de viaţa din trecut care, în simplitatea ei, era mai dură, dar mult mai sănătoasă. Noul om, mult mai slab, este împovărat de o boală a moleşelii ce cuprinde parcă pe toată lumea. O victorie a răului asupra omului? Aşa se pare, numai că Dumnezeu, în smerenia Sa, are nenumărate căi pe care vrăjmaşul nu le vede şi o situaţie ajunsă la limită, când binele pare să fie înăbuşit, o preface într-o nesperată biruinţă. Aşa a fost pe cruce, aşa a fost şi în vreme de prigoană. Sângele Celui ce părea mort izvora viaţă şi era ca o sămânţă din care mai mulţi înviau.
Astăzi trupurile ne-au slăbit, nu ne mai putem ruga, nu mai putem asculta, nu mai putem posti. Dar şi în această transformare, smerenia ne poate ridica. Părintele Arsenie Boca ne spunea că atunci când suntem într-un aşa război încât să nu ne mai putem ruga, răbdarea însăşi a războiului este ultima rugăciune.
Durerea este crâncenă şi uneori şi plânsul, care ne mai uşurează, se depărtează de la noi. Iată-l pe om înfrânt, îngenunchiat de neputinţă, înconjurat de cei care ar trebui să-i fie apropiaţi şi care depărtaţi i s-au făcut. Fiecare trage la ale lui şi nu te mai poţi sprijini pe nimeni. Simţi că nu mai poţi face nimic şi mai ştii că va veni şi viitoarea lovitură. O altă încercare pe care o s-o primeşti de jos, de unde deja ai ajuns, şi de unde nu mai poţi pierde nimic. În acest iad vei sta până când, fulgerător, simţi o uşurare fără margini, reînvii şi o iei de la capăt.
Celor care însă suntem legaţi de viaţa aceasta, ne este imposibilă această înviere. Nu-L putem urma pe Hristos, Care a înviat Cel Dintâi, decât după ce ne lepădăm de lumea asta şi luăm crucea înfrângerii vechiului om. Cei ce ies din nebuniile lumii vor fi socotiţi nebuni de cei care sunt cu adevărat nebuni. Iar cei ajunşi săraci de dragul lui Hristos se împărtăşesc de fericirea tainică pe care cei din lume nu pot să o înţeleagă.
Când noi, cei lumeşti, vrem să-i îndreptăm pe “nebunii” care ard în Duhul, apare prigoana. La orice constrângere, dragostea dispare, căci nu există ascultare impusă. Când ajungem aici, ne-am îndepărtat deja de calea lui Hristos Care, desăvârşit fiind, nu a cerut ascultare necondiţionată, cum greşit cer astăzi unii care trăiesc lumeşte, ci a spus: De voieşte cineva, “să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Marcu 8, 34).
Slujind la stăpâni nemiloşi, la oameni care trăiesc în întunericul viciilor, cei săraci, adică cei smeriţi, sunt totuşi mai sus decât stăpânii lor. De acolo de jos, îngenunchiaţi fiind, s-au ridicat până la cer, înălţaţi de norul lacrimilor. Pentru aceştia “Mă voi scula, zice Domnul”. “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propăvăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 18).
Iată, cei îngenunchiaţi sunt căutaţi de Dumnezeu. “Pe cel care suferă cu smerenie, nu se poate ca Dumnezeu să nu-l asculte”, spunea un părinte. Spune citatul că, “M-a uns să binevestesc săracilor”, adică celor smeriţi, pentru că în zadar suntem săraci, dacă ne trufim. Altora nici nu poate Dumnezeu să le binevestească, pentru că nu ar înţelege, în lipsa lor de smerenie, iar înălţarea trufaşă îl orbeşte pe om şi atunci vedem iarăşi că mai mare este cel care este în genunchi. Este mai mare pentru că pe cel care se smereşte, pe acela Dumnezeu îl înalţă. Oamenii trufaşi, care se încred în puterea omului creator şi refuză credinţa în Dumnezeu, coboară pe un drum al înşelării. Ei par pe picioarele lor, se încred în sine şi propovăduiesc lucruri grele, materialiste, majoritatea greu sau imposibil de verificat, se contrazic unii pe alţii şi “ştiinţa” lor cea mai înaltă este o insuflare păguboasă, atunci când creează lucruri distrugătoare, strălucitoare şi ademenitoare sau înlocuitoare ale forţei omeneşti, dar care, în timp şi fără să ne dăm seama, atacă viaţa omului şi distrug credinţa.
Totodată, “ştiinţa” oamenilor trufaşi este o insuflare mincinoasă, care arată că vine de la tatăl minciunii, diavolul: teorii fără niciun suport, cum ar fi cea a evoluţiei sau a bing-bangului. Unii se îmbogăţesc pe seama naivităţii prosteşti a omului care caută descoperiri. Regizează descoperiri senzaţionale, spun vorbe mari, imposibil de controlat, şi ajung la cifre astronomice, care nici nu se pot scrie.
Spuneam de viaţa simplă care, deşi este mai aspră, este mai sănătoasă şi mai aducătoare de linişte. “Viaţa aspră a tăranului – spunea Părintele Arsenie Boca în “Cărarea Împărăţiei” – este mai puţin folositoare întreţinerii naţiunii prin alimentele pe care le procură, decât prin seva puternică a temperamentului şi a caracterului ce i le dă omului în contactul cu pământul”. Greutăţile şi suferinţa sunt o şcoală în care se formează omul, o şcoală de la care învăţăm mai multe decât în toate şcolile din lume. La această şcoală se îmblânzeşte omul sălbăticit de patimi.
Atunci când Ierusalimul a fost robit de babilonieni, bogaţii şi dregătorii poporului au fost luaţi în robie. Unii au fost ucişi, iar altora li s-au scos ochii, în timp ce săracii din popor au fost lăsaţi să muncească pământul. Năvodul prinde peştii cei graşi, în timp ce aceia micuţi scapă printre ochiurile năvodului. Este un exemplu de la Sfinţii Părinţi, care vrea să ne spună că smerenia ne scapă de cursa vrajmaşului. Şi câte exemple nu sunt, în care îi vedem pe cei de jos ajugând mai presus decât cei mari. Dumnezeu Însuşi S-a născut într-o familie simplă, apostolii au fost oameni simpli. Sfinţii Părinţi au ajuns mai înţelepţi atunci când s-au lepădat de toate. De la toţi trebuie să învăţăm că dobândirea cunoştinţei de Dumnezeu se face mai mult prin curăţirea de patimi decât în şcoli. Un om iluminat este cel care scoate răul din el. Mănăstirile trăitoare sunt şcolile cele mai înalte din lume. Şcoli în care dobândim aur ce nu va arde şi pe care nici moliile nu-l vor mânca, locuri în care oamenii în genunchi sunt mai presus decât toată lumea.
Cei ce s-au lepădat de cele lumeşti, dăruind totul, deşi nu mai au nimic la vedere, nevăzut însă se îmbogăţesc în harul ce-l primesc. Ne spun Părinţii că cel ce nu mai are ce să dea celui lipsit şi se umileşte primeşte mai mult har de la Dumnezeu decât cel ce dă milostenie. Iată deci cum cel ce nu are nimic este mai mare decât cel ce are.
Nici omul înjunghiat de boală nu este mai prejos decât cel sănătos. Celor mai slab iluminaţi li se pare că boala îi opreşte să facă multe fapte bune, pe care le-ar putea face dacă ar fi sănătoşi. Cei care urcă însă pe o treaptă mai sus în înţelegerea duhovnicească văd în boală un obstacol în calea păcatului şi un mijloc preţios de mântuire. Vedem că se cer fapte bune în ajutorarea atâtor oameni ce suferă de pe urma calamităţilor naturale, însă aceste calamităţi sunt rodul păcatelor, astfel că cel mai mult ajută cel care nu face păcatul decât cel care dăruieşte bani. A da bani milostenie şi a păcătui în continuare este ca şi cum am pune apă într-o găleată găurită. Să nu plângem la sfârşit, atunci când se dărâmă totul, ci să plângem atunci când facem păcatul, pentru că el este cauza a tot răul.
Cei ce se luptă cu păcatul sunt mai presus decât toţi investitorii şi toţi sponsorii şi mulţi din cei care par lipsiţi de importanţă şi neluaţi în seamă mai ţin lumea asta, prin rugăciune. Pământul stă pe ape, adică pe harul rugăciunii. Iată că nu-l sprijină cei ce stau în picioare, ci cei ce stau în genunchi. Genunchi tociţi şi slăbănogiţi, pe care n-o să-i mai găsiţi la catolici şi nicidecum la protestanţi, ci doar în puţina smerenie ce a mai rămas în Biserica Adevărată. Acolo, în cămări neştiute, lumini palide, dar străpungătoare, iluminează o siluetă care este în genunchi şi care este mult mai mare decât un om care ar sta în picioare.
Extras din volumul “Deşertăciunile lumii” de Ieromonah Ioan Buliga, Editura Egumeniţa, 2010
