Cine a dobândit smerenia lui Hristos dorește totdeauna să i se facă reproșuri, primește cu bucurie ocările și se intristează când este lăudat

„Omul mândru se teme de reproșuri, dar cel smerit, nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos dorește totdeauna să i se facă reproșuri, primește cu bucurie ocările și se intristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decat primul început al smereniei. Când sufletul cunoaște prin Duhul Sfânt cât de blând și smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuși mai rău decât toți păcătoșii și se bucură să stea în gunoaie, în zdrențe, ca Iov și să vadă pe oameni, în Duhul Sfânt, strălucitori și asemenea lui Hristos.

Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură o clipă fața apelor, apoi se scufundă în adâncuri.

Așa sunt înghițite și necazurile în inima celui smerit căci tăria Domnului e cu el.”

(Cuv. Siluan Athonitul)