Defăimarea nălucirilor si folosul ispitirilor

Era un sihastru în părţile Iordanului carele a petrecut mulţi ani întru nevoinţe, fiind el acoperit de Dumnezeu, nu primea bântuielile vrăjmaşului, ci aproape neluptat era.

De aceea, către toţi cei ce veneau la dânsul pentru folos, el defăima pe satana şi-l ocăra, zicând că nimic nu este. Apoi mai zicea că vrăjmaşul nu are nici o putere asupra nevoitorilor, de nu va afla pe cei asemenea lui spurcaţi.

Dar toate acestea le zicea sihastrul nesimţind darul cel de sus, care nu lăsa pe satana să-l bântuiască.

Iar când s-a apropiat sfârşitul lui, după slobozenia lui Dumnezeu, s-a înfăţişat înaintea lui diavolul în chip arătat, zicând către dânsul: „Ce am eu cu tine avo, pentru ce mă ocărăşti? Au te-am supărat vreodată cu ceva?”

Atunci bătrânul scuipând asupra lui a rostit aceleaşi cuvinte, ca de obicei, zicând: „Mergi înapoia mea satano, că nimica nu poţi asupra robilor lui Hristos!” Vrăjmaşul însă i-a zis: „Aşa, aşa! Cu adevărat! Ai de trăit încă 40 de ani şi nu voi putea nici măcar un ceas să-ţi pun piedică întru atâţia ani!” Şi zicând acestea s-a făcut nevăzut.

Atunci monahul a început a se lupta cu gândul:

„Am atâţia ani ticăloşindu-mă aici şi iată Dumnezeu vrea să mai trăiesc încă patruzeci de ani. Mă voi duce dar în lume să-mi văd rudeniile mele şi voi petrece cu dânsele vreo câţiva ani, apoi întorcându-mă mă voi apuca iar de nevoinţa mea.” Deci socotind el acestea, a început a le împlini cu fapta. Şi ieşind din chilie s-a apucat de cale. Dar n-a mers mult prea departe şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, milostivindu-se spre el şi nelăsând ca să-şi piardă ostenelile lui, a trimis pe Sf. Înger în ajutorul lui.

Şi întâmpinându-l pe el Îngerul, a zis către dânsul: „Unde mergi, avo?” „La cetate!” a răspuns bătrânul. Atunci i-a zis Îngerul: „Întoarce-te la chilia ta şi nu te potrivi satanei, ca nu cumva să rămâi batjocorit”. Deci venindu-şi întru sine bătrânul, s-a întors la chilia sa şi mai trăind încă trei zile s-a săvârşit.

Iată cum unelteşte vrăjmaşul ca să înşele pe cei nevoitori. Am avut prilejul ca să cunosc o persoană din neamul nostru, care se lăuda că ea nu moare până când nu are vestire de la Dumnezeu. Socoteala asta nu e sănătoasă, căci Dumnezeu nu este obligat să descopere fiecăruia ziua morţii. Iar dacă descoperă unora, aceasta o face când este nevoie pentru folosul sufletului, iar nu după socoteala noastră.

Mulţi aşteaptă descoperiri pentru slava deşartă având părerea că sunt la măsura sfinţeniei şi asta îi duce la înşelăciune. Atunci vrăjmaşul tabără cu nălucirile şi cu semnele lui. De multe ori vesteşte lucruri cari se împlinesc, dar care nu folosesc spre mântuire.

Iată de pildă cum scrie la Pateric despre nişte fraţi cari aveau năluciri de la vrăjmaşul şi s-au dus la ava Antonie ca să-l întrebe dacă sunt adevărate sau nu. Fiind calea cam lungă, au luat cu ei şi un măgar, care a pierit pe cale. Deci cum au ajuns la Sfântul Bătrân, apucând el mai înainte le-au zis: „Dar cum de a murit măgarul pe cale?” Şi ei au întrebat cu mirare: „Da’ de unde ştii, avo?”.

„Dracii mi-au arătat”, a răspuns el. Atunci au zis fraţii: „Noi pentru asta am venit ca să te întrebăm, nu cumva sunt înşelătoare nălucirile pe care le vedem, că de multe ori se fac adevărate”.

Deci i-a încredinţat pe ei bătrânul din pilda măgarului, că descoperirile pe care le au ei sunt năluciri drăceşti.

Poate se vor mira unii că şi Sfântul Antonie a avut năluciri drăceşti şi vor zice: „Pentru ce nu i-a descoperit Dumnezeu despre întâmplarea fraţilor?”

Să fie ştiut lucru că şi sfinţii au năluciri şi tot felul de ispitiri, dar ei nu le primesc. Iar Dumnezeu nu descoperă lucruri cari nu sunt de folos (cum a fost moartea măgarului). Vrăjmaşul vesteşte lucruri nefolositoare, iar dacă vede că le primim ca adevărate, atunci ne vesteşte în chip mincinos şi lucruri care ne vatămă sufletul (cum a fost de pildă vestirea mincinoasă pentru sihastru de la Iordan).

Tot la cuvintele Sfântului Antonie găsim scris următoarele:

„Nimenea neispitit nu va putea să intre întru Împărăţia Cerurilor, că de se vor ridica ispitele, nu este cine să se mântuiască. Şi aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greşala s-o puie asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispite până la răsuflarea cea mai de pe urmă.

Zis-a un bătrân că un frate se ispitea de gânduri timp de 9 ani şi din evlavie se osândea pe sine zicând: „Mi-am pierdut sufletul!” Căci socotea că singur el este pricinuitor al ispitei. La cele din urmă îngreuindu-se şi ajungând la deznădejde, a zis întru sine: mă voi duce în lume, căci m-am prăpădit!”

Dar după ce s-a pornit la drum, s-a făcut glas din cer către el zicându-i: „Cei 9 ani în care ai fost ispitit, ţi-au pricinuit ţie cunună, pentru asta întoarce-te la locul tău şi te voi uşura de gânduri!”

Deci s-a întors fratele la chilia sa şi a aflat odihnă. Din asta înţelegem că războaiele duhovniceşti (cu felurite ispitiri) ne pricinuiesc cunună.

Fragment din cartea ”Din Ierihon la Sion” – Sf. Ioan Iacob Hozevitul