Să nu uităm că fericirea nu stă nici în trup, nici în timp, nici în avere, nici în onoruri sau măriri, aşa după cum mulţi sunt ispitiţi să creadă
Toţi oamenii doresc să fie fericiţi; toţi caută fericirea, luptă şi aleargă neodihniţi după ea, de dimineaţă până seara şi din tinereţe până la bătrâneţe.
Oare sunt ei fericiţi, precum spun optimiştii care văd totul în culori albe iar, aşa cum spun pesimiştii, care văd totul în negru, de ce nu sunt?
Răspunsul e uşor: dacă fericirea ar sta în puterea omului, toţi ar fi fericiţi, pentru că toţi ard de dorul nestins al fericirii, însă nu-i aşa, ceea ce înseamnă că taina sau cheia fericirii nu se află în mâna şi în puterea omului.
Fericirea este un dar, un bun ceresc, un har de la Dumnezeu, iar cine se apropie mai mult de Dumnezeu, acela se apropie mai mult de ţinta vieţii, de fericire. Legile lui Dumnezeu sunt legile fericirii noastre şi – lucru minunat – legile care ne asigură fericirea în viaţa viitoare, tocmai acelea sunt care fac viaţa fericită şi pe pământ.
Vom înţelege mai bine ce este şi în ce constă fericirea căutând pe cine fericeşte Sfânta Scriptură.
În cartea Iov se fericeşte omul care rabdă ispita durerii şi se deplânge omul căruia în aparenţă îi merge bine. Necredincioşii „îşi isprăvesc viaţa în fericire şi coboară cu pace în iad” (21, 13). Psalmul 31 fericeşte pe omul păcătos iertat de Dumnezeu, iar Psalmii 64 şi 83 fericesc pe slujitorii altarelor Domnului care laudă necontenit pe Dumnezeu. O stare de fericire duioasă este făgăduită familiei întemeiată pe credinţa în Dumnezeu, fericit fiind şi omul temător de Dumnezeu, cu casa plină de copii (Psalmii 126 şi 127).
Proverbele regelui Solomon fericesc pe oamenii înţelepţi, pe oamenii judecăţilor drepte şi ai faptelor morale (3 şi 8).
În Noul Testament întâlnim o bogăţie de fericiri. Predica de pe munte începe cu Evanghelia celor nouă fericiri (Mt. 5, 3-12) care sunt legate deolaltă ca treptele; una condiţionează pe cealaltă şi ultima pe toate. Însă fericirile evanghelice nu se încheie aici. Mântuitorul mai fericeşte pe cei ce l-au văzut pe El (Mt. 13, 11,16), pe „cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc” (Lc. 11, 27), pe cei ce fac ospăţ săracilor, neputincioşilor, şchiopilor şi orbilor. „Fericit vei fi, căci nu pot să-ţi întoarcă ci ţi se va întoarce la învierea drepţilor” (Lc. 14, 12-14).
Ultima fericire rostită de Mântuitorul este fericirea credinţei în înviere, adresată lui Toma necredinciosul: „Pentru că m-ai văzut Tomo, ai crezut! Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.” (In. 20, 29).
Iată ce fel de fericiri cuprinde şi pe cine fericeşte Sfânta Scriptură. Fericeşte pe omul ce biruie ispita şi rabdă durerea, pe cel ce iubeşte curţile casei Domnului ; pe cei smeriţi, pe cei săraci, blânzi, milostivi, nedreptăţiţi, împăciuitori; pe cei ce plâng, pe cei curaţi cu inima, pe făcătorii de pace; pe creştinii prigoniţi, dispreţuiţi şi batjocoriţi; pe cei buni, pe cei darnici, pe cei ce pătimesc pentru dreptate, pe cei ce împlinesc cuvântul Evangheliei şi iubesc pe Dumnezeu. Întreaga Sfânta Scriptură fericeşte virtutea; fericeşte pe oamenii morali şi religioşi, dar în schimb osândeşte şi deplânge ca nefericiţi pe toţi oamenii care trăiesc în virtuţi false şi fericiri artificiale; pe pătimaşi şi păcătoşi, pe bogaţii neînţelepţi şi nemilostivi, pe farisei, pe beţivi, pe zgârciţi, pe toţi neascultătorii de cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, astăzi, observăm un vedetism fără valoare, căci a fi vedetă nu înseamnă a avea şi valoare, iar fericirea lor este una vremelnică.
Să nu uităm că fericirea nu stă nici în trup, nici în timp, nici în avere, nici în onoruri sau măriri, aşa după cum mulţi sunt ispitiţi să creadă. Trupul este muritor, timpul este trecător, averea este nestatornică şi onorurile sunt deşarte. Şi cum fericirea, ca şi iubirea, constă în unirea pe veci cu obiectul dorit, nici timpul, nici spaţiul, nici plăcerea, care dezgustă, nu ne pot garanta fericirea. De aici deziluziile şi durerile când ne legăm inima şi fericirea de ele.
Fericirea întreagă este în cer; e însuşi cerul pe pământ. Pe pământ avem parte numai de clipe sau crâmpeie de fericire, căci ea, fericirea, aşadar, este graţie de la Dumnezeu şi stare sufletească ce se naşte din virtuţile vieţii creştine.
Nu e nimeni fericit prin ce are, ci prin ce este.
Pr. Biţă Bonea
