„Voi răbda toate pentru Iisus Hristos!”

„Într’o mănăstire a venit să trăiască un monah tânăr și neîntărit în viața duhovnicească. El socotea că va afla în sfânta mănăstire o rânduială ca în Rai: că toți acolo îl vor iubi și îl vor cinsti ca pe cel mai drag frate.

Dar mare îi fu amărăciunea când își dădu seama, după o vreme, că opt îl iubeau și doi îl urau! Nu putea suferi ura celor doi, și a pornit să caute altă mănăstire unde să nu fie vrăjmășit. În cea de a doua mănăstire, toți frații l-au primit cu bucurie și se purtau foarte iubitor. Dar acest lucru n’a ținut multă vreme. La scurt timp, s’au ivit simpatii și antipatii față de fratele nou-venit. Din nefericire, aici erau numai patru care îl iubeau pe monah, iar patru îl urau chiar mai rău decât în prima mănăstire: îl necăjeau, îl osândeau, îl luau în batjocură și nu pierdeau nici un prilej pentru a-l ocărî.

Nu s’a putut împăca cu acesta, nefericitul monah! și a plecat și din această mănăstire. În a treia mănăstire în care s’a statornicit, a băgat iute de seamă că aproape nimeni nu-l iubea. Renumele lui de om certăreț și nestatornic l-a întrecut în acea mănăstire, așa încât frații l-au întâmpinat cu neîncredere. Văzând că a căzut din lac în puț, tânărul monah începu să cugete dacă nu cumva vina că nu poate câștiga dragostea celorlalți se află în el, și s’a hotărât să rămână să viețuiască în acea mănăstire, în mijlocul purtărilor vrăjmășești ale fraților, până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, le va câștiga dragostea.

Supunându-și cercetării purtarea, a aflat că el singur era vinovat de gâlcevile cu frații, pentru că nu îndura cu răbdare încercările. Atunci i-a venit un gând fericit. A scris pe un petic de hârtie: „Voi răbda toate pentru Iisus Hristos,” și l-a îndesat la brâu. De fiecare dată când frații îl batjocoreau și îl ocărau, scotea de la brâu bucata de hârtie, o citea, își amintea de făgăduința făcută înaintea lui Dumnezeu că va răbda, și se liniștea. Unii dintre frați au început a se mira de răbdarea lui și au început să-l iubească. Alții însă, în vrajba lor, spuneau: „Face vreo vrajă ca să se liniștească. Când îl necăjim, scoate o hârtie de la brâu și, de cum o privește, îi trece! Treaba asta nu mi se pare curată. Poate e vrăjitor!”… Cu astfel de bănuieli în inimă, acești monahi vrăjmași au mers și l-au clevetit
pe tânărul monah înaintea Starețului.

Starețul a cercetat acestea, a cunoscut nevinovăția fratelui și, pentru îndreptățirea lui și spre folosul obștesc, a adunat toți monahii dinaintea lui. Când clevetirile împotriva tânărului frate au urmat pe mai departe, cum că a scos de la brâu o cărțulie tainică să se liniștească, starețul i-a poruncit să arate înaintea tuturor ce carte este aceea. Tânărul călugăr s’a supus, a scos peticul de hârtie și a citit cele scrise acolo: „Voi răbda toate pentru Iisus Hristos.” Atunci au tăcut rușinați cei ce-l învinuiseră, iar fratele, îndreptățit și lăudat, a trăit cu pace în mijlocul cinstirii șiiubirii obștești a monahilor.”

Iată, dacă și noi le răbdăm pe toate în același chip, pentru Iisus Hristos, ne vom mântui. În certuri și gâlcevi, ne socotim totdeauna drepți, iar pe ceilalți vinovați. Aceasta este din pricina mândriei noastre. Iar mândria este cea mai de seamă piedică pentru împăciuirea sufletului nostru. Dacă cineva ne vatămă, ne mâhnim, clocotim și socotim că celălalt este vinovat pentru mânia noastră. Nu, nu el este vinovat! Vinovate sânt patimile ce mocnesc în noi, care, până ce nu au fost zgândărite, au dormit liniștit, dar care cu primul prilej au prins glas. Cel ce ne-a jignit nu este vinovat pentru că sântem atât de mândri, iubitori de slavă deșartă și simțitori, încât nu putem îndura nici cea mai mică ocară. Faptul că cel ce ne-a vătămat poate chiar aduce folos unui suflet smerit și blând, și se face prilej de păcat numai la cei mândri, grăiește foarte limpede că nu poate fi socotit ca vinovat pentru ura și vrajba noastră. El este numai prilejul pentru ca simțămintele ascunse în sufletele noastre să iasă la iveală. Cel ce rupe pâinea mucegăită care a prins mucegai pe dinlăuntru, iar dinafară și-a păstrat înfățișarea frumoasă este, oare, vinovat de mucegai? Noi, prin patimile ascunse în pieptul nostru, ne asemănăm unor mormânturi frumos văruite, care din afară sânt frumoase, iar dinlăuntru urât-mirositoare. /Mat. 23:27/ Dacă vrem să ne îndreptăm, se cade, după povețele Sfinților Părinți, să ne dojenim pe noi înșine, nu să ne supărăm pe ceilalți. Trebuie mai degrabă să mulțumim acelui frate care s’a făcut prilej spre izbucnirea patimilor noastre, să-i aducem mulțumire că ne-a ajutat spre mântuitoarea cunoaștere de sine – nu să ne mâniem pe el.

Fericit cel ce a cunoscut că singur este vinovat pentru păcatele sale. Mărturisirea lui îl va duce la pocăință, pocăința la smerenie, smerenia la răbdare și răbdarea la mântuire.